În ultimii ani, de câte ori se apropie data de 1 Decembrie, îmi vine să împachetez totul, să mă retrag cu torţe la Polul Sud şi, din mijlocul unui pâlc de foci, să închin o cană cu ceai fierbinte în cinstea Zilei Internaţionale a Antarcticii. Până trece.
Fiindcă, de fiecare dată, iarmaroacele care se deschid cu prilejul Zilei Naţionale a României mă exaperează până la duioşie.
Cel puţin, dacă am proasta inspiraţie să deschid televizorul, mi se pare că întreaga ţară a intrat în sevraj dionisiac şi a devenit „caz de targă”. Prezentatoarele de ştiri apar îmbrăcate în costume populare cumpărate din Obor şi ne asigură că la noi totul e sub control, parada militară de un milon de euro decurge fără incidente („Uite, mamă, trec soldaţii!”), doar ucrainienii se ciomăgesc în faţa primăriei din Kiev; cântăreţe de operă, cu ochii în lacrimi, înalţă triluri; câte-un veteran de război uitat prin coclaurii patriei este somat de reporteri: „Ia spune, tataie, cum a fost cu unirea?!”; politicienii înfăşuraţi în tricolor îşi trag vocile pe un tremolo caraghios şi debitează aberaţii deprinse din manualul de citire; fără excepţii notabile, realizatorii apar ţinând în braţe prunci speriaţi, îmbrăcaţi (se poate altfel?) în ilice şi fote, pe care-i întreabă ce le-a plăcut la defilare, iar aceştia, invariabil, răspund: „Tancul”; la guvern-ziua porţilor deschise şi penetrate de activiştii anti-Roşia Montană; de la pupitrul din Cotroceni se vorbeşte despre „iubirea de aproape”; prin parcuri-clasicele chioşcuri cu ţuică fiartă, sarmale şi ciolan; peste tot, mândrie, sacrificiu, libertate „ori moarte, strigăăăăm toţi”, evlavie şi dolorism de trei lei. La sfârşit-pac!, pac! artificii chinezeşti şi gata!
Reţeta de Valentine’s Day, Halloween sau Black Friday servită în registru pietist.
Un kitsch total, într-o Românie tristă şi hămesită.
Ţară în care (o ştim cu toţii!)
