Una dintre cele mai stranii erori care se fac asupra Chinei de astăzi este considerarea ei din punct de vedere ideologic.
China este condusă de un aşa-numit Partid Comunist, dar adevărul este că sub această denumire se ascund realităţi milenare, pe care conceptul european de „comunism” este departe de a le pătrunde. Eroarea de a crede că putem înţelege ceva din destinul actual al Chinei pornind de la denumirea şi funcţionarea aparatului său ideologic de stat este la fel de mare cu aceea pe care am face-o dacă am analiza Afganistanul din perspectivă „democratică”. Sau alte ţări neeuropene, să zicem Libia sau Siria, pentru a nu vorbi decât despre câteva care au fost sau mai sunt încă în centrul atenţiei opiniei publice mondiale.
Ca şi Coreea de Sud a anilor ’70-’80, China actuală este o dictatură de dezvoltare. Până aici, nimic special. Problema este că, spre deosebire de surata sa peninsulară, care evolua pe tărâm atlantic (fiind pilotată de ţările occidentale), China are alte aspiraţii. În primul rând, China este, ca dimensiune, copleşitoare. Forţa sa economică va putea dezechilibra sistemul internaţional stabilit după cel de-al doilea război mondial. Ca să nu mai vorbim de forţa militară, care, chiar dacă nu va fi folosită la scară globală, va putea fi concentrată în zona Extremului Orient, acolo unde rănile trecutului sunt încă prezente. Iar dezechilibrarea militară a Extremului Orient va însemna balansarea Pacificului într-o altă direcţie decât cea... atlantică. China, împreună cu Rusia şi India, devin competitori redutabili în această cursă contra cronometru pentru ocuparea locului lăsat de previzibila retragere americană din fruntea sistemului internaţional. Care retragere, deşi nu este recunoscută oficial, se petrece sub ochii noştri. La ora actuală, armele şi resursele Rusiei, la care se pot adăuga forţa economică explozivă a Chinei sunt suficiente p
