Chinezii au ridicat Marele Zid, care a devenit una din minunile lumii, de-a lungul câtorva secole. A fost o linie de apărare în faţa invaziei marelui Hanat al Mongoliei care cobora spre sud, ameninţând capitala imperială de la Beijing.

Cei peste o mie de kilometri de fortificaţii şi-au pierdut utilitatea militară şi, în zilele noastre, atrag “invazia” a milioane de turişti. În politică Marele Zid a devenit un simbol, un reper pentru a judeca sintetic politicile conducătorilor Chinei care au pendulat în ultimul secol între izolarea strictă şi expansiunea accelerată. În spatele Zidului sau dincolo de Zid exprimă strategia pe care o urmează cea mai populată ţară a Planetei. În ultimii 60 de ani, România a jucat un rol semnificativ în trecerea Chinei peste Marele Zid, în ieşirea din carapacea fals protectoare în care se închisese după războiul cu Japonia în prima perioadă a Epocii Mao. Gheorghiu Dej şi apoi Nicolae Ceauşescu au devenit aliaţii europeni cei mai apropiaţi ai Chinei comuniste. “Podul” Bucureşti – Beijing a ajutat România să-şi exprime distanţarea faţă de Moscova; pe acelaşi pod a trecut şi drumul Chinei spre arena internaţională, unde şi-a reluat locul în Consiliul de Securitate al ONU.

În 1968, momentul eroic din august a cimentat această alianţă strategică prin declaraţia tranşantă pentru apărarea integrităţii teritoriale a României, aflată în pericolul repetării unei invazii sovietice menite să “salveze socialismul”, “model” care se aplicase Cehoslovaciei.

China, ieşită din spatele Marelui Zid – păstrat ca reper psihologic de identitate naţională ­, a devenit în ultimii ani o mare putere. Modelul ei politico-economic, un comunism viabil în simbioză cu economia de piaţă, uimeşte lumea prin rezultatele concrete şi dimensiunea lui gigantică. China a inundat cu capital economia SUA, a devenit principalul partener al Africii şi reprezi