Veteran al celui de-al doilea război mondial, Paşca Tănase rememorează luptele din fosta Uniune Sovietică şi cum erau crescuţi copiii în acele vremuri.

Satul se numeşte Sighiştel, un colţ de rai din Ţara Beiuşului. Înconjurat de coline domoale acoperite cu păduri de foioase, parcă e o ilustrată din alte vremuri. Timpul s-a oprit în loc. Prin lumina zilei de toamnă zările strălucesc în roşul frunzelor de cireş sălbatic, în auriul frunzelor de fag şi de mesteacăn, în verdele încă al gorunului. Iarba e de un verde crud, bacoviană de-a dreptul, iar firele ei strălucesc de rouă, ca şi cum ar fi acoperită cu mii de diamante.

Pe marginea şoselei nucii îşi lasă fructele la îndemâna dru-meţului. Ici-colo câte o claie de fân, câte un om cu vaca la păscut. Lumina se scurge peste aşezarea aceasta precum în grădina Raiului. Binecuvântat pământ! Cerul de deasupra e albastru ca picturile Voroneţului. Satul e aşezat pe firul apei, iar împrejurimile sunt pline de peşteri misterioase, ca o consecinţă a fenomenelor carstice din această parte a Apusenilor.

Aşa arată locurile copilăriei eroului nostru. Cum să nu le iubeşti? În mijlocul satului o cruce de marmură albă, dărăpănată de-acum, unde stă scris că satul acesta este martir, că a plătit mare jertfă de sânge şi în Primul Război Mondial. Se apune că în aprilie 1919 un ofiţer ungur, beat fiind, ar fi declanşat o explozie cu grenada ce-o avea la brâu. Era în mijlocul camarazilor săi şi au sărit cu toţii în aer. Din această cauză soldaţii unguri i-au pedepsit pe românii rămaşi în sat. Au blocat porţile şi au dat foc caselor, astfel că mulţi săteni au ars de vii. Erau tineri, între 18 şi 38 de ani, cea de 18 ani era o fată frumoasă, care nu apucase să fugă pe păduri. Imaginile pe care ni le închipuim sunt apocaliptice, parcă luate din Evul Mediu. Faptele acestea se petreceau la patru luni după Marea Unire de la 1 Dec