Iubirea de ţară: iată proba de caracter pe care majoritatea figurilor publice nu o trec. Unii dintre ei, în poziţii importante, nici măcar nu îşi pun problema. Gândesc „pragmatic“ şi iau decizii „realiste“. Pe scurt, sunt „inteligenţi“.
Şi totuşi. Faptul că ne pasă de locul în care ne-a lăsat Dumnezeu să trăim ar trebui să se vadă inclusiv la noi, la cei care nu conducem. În modul nostru de raportare cotidiană la cel puţin trei aspecte: teritoriu, limbă şi credinţă. Că România nu este de la sine înţeles aşa cum o vedem, că dimensiunea ei actuală, pentru a nu pomeni de cum arăta imediat după 1918, că s-a murit enorm, că am plătit cu vârf şi îndesat fiecare metru pătrat, că suntem, în definitiv, beneficiarii unui proiect de ţară realizat cu sacrificii ştiute şi neştiute – toate acestea nu par să înfioare prea multă lume.
Apoi, insulă paradoxală de latinitate, România a avut o unitate reală, mult anterioară celei politice, garantată de limbă. Micile diferenţe de grai, de la o regiune istorică la alta, nu umbresc, ci pun în evidenţă funcţia coagulantă a limbii. Care nu este un simplu instrument de comunicare, ci o stare de spirit. Cuvintele ne adună, transportă emoţii şi exprimă convingeri comune. Iată de ce, pe lângă poluarea mediului sau neglijenţa faţă de bogăţiile naturale, stâlcirea permanentă a limbii traduce lipsa loialităţii, exprimă superficialitatea unor locuitori care întârzie să devină cetăţeni reali ai ţării lor.
Cât despre credinţă, religiozitatea românilor are multe trăsături naţionaliste, dar nu neaparat şi patriotice. Se ignoră frecvent că Ortodoxia de la noi a ştiut să fructifice darurile altor neamuri creştine: de la bosniacul Macarie la sârbul Nicodim de la Tismana şi de la georgianul Antim la ucrainianul Paisie Velicicovschi. Românitatea s-a articulat nu prin diferenţă, ci prin sinteză. Este motivul pentru care orice e