Am revenit la Sala Radio pentru a urmări ultimul concert susţinut, în luna noiembrie, de către Orchestra Naţională, puncte de atracţie fiind şi apariţia la pupitru a tânărului dirijor Cristian Măcelaru (din SUA) şi abordarea Requiem-ului de Mozart, lucrare deosebit de îndrăgită de public.

Şi tocmai de aceea, avalanşa de spectatori a fost cu totul neobişnuită, mulţi stând chiar în picioare sau pe trepte, dornici să (re)asculte şi acel opus, dar şi Simfonia nr. 8 Neterminata de Schubert, alăturată partiturii vocal-simfonice destul de nefiresc, dar interpretată chiar foarte frumos de ansamblul care a răspuns cu promptitudine cerinţelor dirijorale expresive şi nuanţate. Am apreciat omogenitatea şi densitatea sunetului, generozitatea frazelor şi atmosfera creată în cele două părţi ale lucrării considerată „neterminată“ (şi tocmai de aceea denumită astfel), deşi se pare că aşa a fost gândită, de fapt, de către autor, „spărgând“ canoanele clasice ale simfoniei în patru părţi, într-un gest de curaj la acea vreme, anticipând însă schimbările fundamentale aduse, ulterior, de răzvrătiţii romantici ce i-au urmat. Finită sau nu, în acea seară a cucerit prin construcţia clară, prin suflul cu tentă romantică, încărcată însă de apăsătoarea tristeţe sau melancolie ce-şi pun amprenta asupra mai tuturor creaţiilor schuberthiene.

Structura programului a pornit de la prezentarea unor opusuri neterminate, astfel justificându-se „combinarea“ cu celebrul Requiem mozartian, în care câteva secvenţe au fost doar schiţate de creator în ultimele clipe de viaţă, dictate, se pare, unui discipol care le-a dat apoi forma bine ştiută de peste două veacuri (deşi varianta romanţată propusă de Schaffer în piesa şi filmul „Amadeus“ încearcă să acrediteze ideea că Salieri a fost cel care a notat ceea ce şoptea rivalul său cu ultimele puteri – de mare efect şi forţă emoţională în dramatu