Întâmplare sau nu, două dintre operele capitale ale genialului Nicolai Vasilievici Gogol se află în prezent pe afișul teatrelor: Revizorul, la Teatrul Naţional din București și Suflete moarte, în dramatizarea lui Mihail Bulgakov, la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiești. Avem, iată, o ocazie nesperată să revenim asupra temelor fundamentale ale literaturii ruse de o universalitate copleșitoare, fiind prin aceasta și actuale, și potrivite timpului pe care-l trăim.
Când a avut viziunea acelei troici întruchipând Rusia și imensitatea întinderilor ei nesfârșite spre care aceasta aleargă, Gogol a lansat și cel mai neiertător râs la adresa sufletelor mărunte care, prin contrast, o populau, zădărnicindu-i țelurile. El se minuna extatic în fața unor creaturi care concurau măreția spațiului rus cu nemaipomenita lor micime și urâțenie sufletească, personaje întâlnite în rândurile funcționărimii cancelariilor imperiului, cinovnicii, sau pe moşiile boierilor zgârciți și trândavi. Modelele lor absolute: Hlestakov și Cicikov, doi poli ai unui mod meschin de a exista care, în paupertatea lor morală, au atins limitele absolutului negativ. Unul în direcția lirismului fantasmagoric (Hlestakov e un maestru al fabulației, construind lumi paralele cu realitatea care-i oferă pretexte de evadare), celălalt reprezentând prozaismul vieții care se conduce după scopuri practice, cântărite și evaluate prin prisma banilor pentru care Cicikov inventează incredibila afacere cu sufletele moarte. („Cel mai important e să aduni și să păstrezi monezi. Acestea nu te trădează niciodată“, zice Cicikov.)
Hlestakov afirmă ceea ce nu există, Cicikov ceea ce este. Hlestakov proiectează ceea ce celălalt realizează. Fantasticul Hlestakov e vinovat de evenimentele ruse pozitive, în timp ce pozitivul Cicikov e vinovat de cea mai fantastică legendă rusă a sufletelor m
