Cu Tetiana am stat de vorba doar cateva minute. Inghetasem in timp ce asteptam, in fata Palatului Ducilor din Vilnius, sosirea sefilor marilor triburi europene. Masinile lor oficiale, lucioase ca niste sicrie de lux, treceau prin mijlocul unui culoar format intr-o parte din camerele silentioase ale jurnalistilor, si de cealalta parte din strigatele a o suta de ucraineni tineri.
„Yanukovitch, semneaza!”, striga si Tetiana de trei ore intr-un frig nordic in care eu nu am rezistat mai mult de jumatate de ora. Doua zile mai tarziu, deasupra Kiev-ului se ridica aburul a peste o suta de mii de strigate similare. Presa occidentala a inceput sa scrie despre dorinta de democratie a poporului ucrainean. Presa moscovita despre serviciile si provocatorii care incearca sa dea o lovitura de stat la Kiev.
Tetiana mi-a spus un singur lucru: „vreau sa calatoresc libera”.
Puterea unei dorinte a determinat-o pe studenta ucraineana sa reziste la zero grade in fata palatului din Vilnius, acolo unde liderii europeni se intalneau cu cei din estul non-UE. In acelasi timp, puterea unui morman de bani l-a facut pe presedintele ucrainean Viktor Ianukovitch sa reziste inauntrul aceluiasi palat propunerilor de a-si apropia tara de Uniunea Europeana. Paradoxal, cele doua motivatii sunt mai asemanatoare decat par.
Caci putini sunt cei care vorbesc la Kiev despre democratie sau identitate europeana. De fapt, multi nici nu cred ca Ucraina ar putea deveni vreodata membru UE. Un diplomat, cu care am pranzit la Kiev acum o luna, mi-a spus ca el nu vrea sa primeasca ordine nici de la Moscova, dar nici de la Bruxelles. Acest tip de gandire e frecvent intalnit intr-o tara mare, cu o cultura puternica, dar careia istoria nu i-a dat deocamdata prea mult timp sa-si construiasca o identitate nationala.
Ucrainenii doresc sa-si afirme individualitatea,
