De nenumărate ori am văzut în comentariile cititorilor noştri afirmaţii că Brăila este un oraş de cocălari. Eu însămi înclinam să cred asta. De multe ori am fost izbită pe stradă de sunetele agresive ale unei manele date la maxim într-un jeep sau o decapotabilă. Trăiam cu impresia că la Brăila se mai ascultă şi se mai face muzică bună doar pentru că încă mai există părinţii şi bunicii noştri, că ei ar fi singurul public educat din oraş.
Şi asta pentru că la cele mai multe întâlniri de acest gen ei formau grupul mare de spectatori. Părea că manifestările sunt organizate de ei, pentru ei. Bănuiam eu că mai există o minoritate care, printr-un ciudat joc al sorţii, nu făcea parte nici din categoria vârstei a treia, nici din cea a maneliştilor, dar eram convinsă că acei oameni nu aveau cum să se manifeste public vreodată. Erau, credeam eu, prea puţini şi poate de aceea nu contau.
Cu ocazia Festivalului internaţional de jazz "Johnny Răducanu" am avut ocazia să constat însă că Brăila trăieşte. Undeva, sub mâzga întunecată a manelelor, încă mai sunt mulţi brăileni ce pot forma un public inteligent şi educat. În cele trei seri am văzut spectatori, tineri şi maturi, care iubesc jazz-ul, ştiu să-l asculte, să-l aprecieze. Iar de data aceasta, chiar au avut cu ce se delecta. Tinerii de la Old Fish Jazz Band cântă la marile festivaluri de jazz din Europa. Steve Houben este şi el prezent peste tot atunci când este vorba de jazz-ul cel mai rafinat, iar despre China Moses cred că este suficient să amintesc faptul că în programul său din luna decembrie, publicat pe site-ul oficial, după concertul de la Brăila mai cântă la Manheim şi Frankfurt Am Main, Germania, Paris şi Londra.
Dar ceea ce m-a bucurat şi mai mult a fost faptul că am văzut la acest festival copii, care pur şi simplu simţeau muzica, dansau pe ritmurile antrenante, se simţeau liberi
