John Gray vede similitudini între anii ‘30 și primii ani ai secolului XXI, semnalând dislocarea globală, xenofobia în ascensiune, demagogia populistă.
John Gray este un important filosof politic, admirabil critic cultural și un intelectual public nonconformist. Este adversarul oricărei dogme, un distrugător de mituri întotdeauna pregătit să sfideze idolii tribului, indiferent de cât de dezamăgitor ar putea acest lucru să fie pentru cei care caută răspunsuri imediate la întrebări fundamentale. Ultima sa carte este simultan edificatoare și binevenită. Ea continuă atacul lui Gray împotriva erorilor modernității, printre care se află și mitul progresului ca dezvoltare lineară de la simplu la complex și, într-un mod moralizator, de la rău la bine. Gray vede progresul drept un anestezic intelectual, echivalentul prozacului, care are rolul de a ne domoli frustrările, anxietățile și fricile. El identifică această fascinație cu progresul în majoritatea meta-narațiunilor modernității, de la liberalism la socialismul timpuriu, la marxism, bolșevism și progeniturile lor.
Certitudinea că progresul este ineluctabil, inexorabil și ireversibil ne face orbi la efectele secundare mai întunecate ale aventurii modernității: explozii sălbatice de intoleranță, discriminare, persecuții și genocid, asalturi iraționale asupra naturii. Mitul progresului este intim legat de divinizarea viitorului și de încercările de a evita orice formă de autoevaluare: „dintre multele beneficii ale credinței în progres, cel mai important ar putea fi acela că previne excesul de autocunoaștere“ (p. 4). Romancierul francez Émile Zola, exemplul paradigmatic al intelectualului angajat, a scris: „Cred că viitorul umanității depinde de progresul rațiunii prin știință“. Scriitorul rus Osip Mandelstam a avut o percepție complet diferită asupra istoriei a