Ion Cocora, Viaţa într-un lacăt,

Editura Palimpsest, Bucureşti, 2013, 150 pag.; ilustraţii de Dan Cioca.

Salutam, în urmă cu un deceniu, revenirea în forţă a poetului după ce fusese pus în umbră de febrila ieşire la rampă a cronicarului de teatru. Ar mai fi de trăit, 2003, şi Oda Caligrafului sau Ficţiunile artistului la maturitate, 2004, propuneau o voce nouă şi extrem de convingătoare.

De la debutul din 1969, cu Palimpsest, trecând prin Dezlegare de chaos, Suveranitate lăuntrică, Inventatorul de numere, Plante de dincolo, critica a înregistrat monoton exuberanţa, o anume uşurătate tradusă în răsfăţuri şi sarabande verbale, alunecări în extaze şi voioşii. Cărţile cele noi erau de semn schimbat, maturitatea biologică fiind însoţită de o (aproape) surprinzătoare maturitate a expresiei poetice. Fireşte, era vorba de teme ale vârstei crepusculare, cu sonuri elegiace şi înfiorări nostalgice, dar aripa poemului se dovedea mult mai largă. Poetul transcria înfrigurat, pe muchie de cuţit, muritudinea, ca destin al speciei, dar şi moartea individuală, ca diferenţă infinit specifică. Taina morţii („de ce te duci tu omule dacă nu eşti drum” – doină) era celebrată în sindrofii autumnale, zidul inform al melancoliei se împodobea personalizat. Rugăciunea cu faţa în jos renunţa la disciplina versului, rostindu-se compact, ca o lespede. Caligraful, alter ego răbdător, asculta refrenele lugubre, le provoca, răspunzând apoi, el singur, în oglindă, interpelărilor. Poemele crepusculare ale lui I.C. mă trimiteau cu gândul la picturile lui Chagall: o naivitate bine jucată, o sfâşietoare inocenţă lucrată de un meşter care ştie atât de bine taina, încât îşi îngăduie deformări groteşti ale zvonurilor ei eşuate în strofă. Senzaţia de plutire era apăsătoare, grea, sufocantă, tot aşa cum detaliile macabre încropeau o melodie de mare fineţe, aproape înduioşătoa