Deși mai e ceva vreme până când se vor anunța nominalizările pentru Oscarurile din 2014, cred că noi ne-am decis deja cui o să-i ținem pumnii: ultimei producții semnate de frații Coen, Inside Llewyn Davis. Iar dacă regia și scenariul se fac în minim doi, în persoana lui Joel și Etan Coen, atunci și pentru o recenzie e nevoie tot de doi academicieni. O să încep atipic, de la coadă la cap. După ce am terminat Inside Llewyn Davis am rămas cumva suprins: habar n-aveam dacă mă simțeam trist ori amuzat. Nici țigara de după (film, evident) nu m-a ajutat să mă dumiresc. Apoi însă mi-am dat seama că tocmai am văzut un film de frații Coen și că sentimentele mele sunt cumva normale. În Inside Llewyn Davis,Joel și Etan Coen spun povestea lui Llewyn Davis (asta cred că era destul de clar, nu?), un muzician al începuturilor anilor ’60, pe vremea când succesul folk-ului bătea la ușă în New York. La prima vedere, Llewyn pare că are de toate: cântă într-un club plin de oameni care îl aplaudă, are părul creț, un sacou cool și umblă mai tot timpul după el cu o chitară și, câteodată, cu un motan portocaliu. Socoteala din primele minute ale filmului nu se potrivește însă cu ceea ce urmează. Nu trec prea multe minute până aflăm că Llewyn dobândise un succes măricel într-un duo, asta până când colegul său de trupă s-a sinucis. Cum n-are unde să locuiască, e forțat să doarmă pe la prietenii săi Jean și Jim (interpretați de Carey Mulligan și un Justin Timberlake suprinzător de decent), asta până când o lasă însărcinată pe Jean fără să afle Jim. La fel ca în A Serious Man, viața nu-i rezervă prea multe suprize plăcute lui Llewyn: pe lângă simplul fapt că află că are un copil, un tată aproape paralizat, el eșuează în încercarea sa de a obține un contract cu o casă de discuri din Chicago după ce face autostopul în compania unui heroinoman gras interpretat de John Goodman. Fără a mai intra în al