Sorin Dumitrescu, Tablou cu orbi.

In memoriam Nichita.

Metalingvism şi marginalizare, Fundaţia Anastasia,

Bucureşti, 2013, 186 pag.

Nu ştiu dacă posteritatea lui Nichita şi-a găsit criticul în stare a-i fixa canonul, dar după cartea Tablou cu orbi poetul şi-a găsit negreşit teologul, adică masoretul menit a-l judeca în tipar spiritual.

Pentru Sorin Dumitrescu a-l cîntări pe Nichita după criteriul estetic e încercare zadarnică, criticii neputînd sesiza rangul de duh al stanţelor lui. Orbii din titlu sunt chiar criticii inapţi a-i prinde semnificaţia poeziilor tîrzii, sarcină interpretativă pe care, în lipsa unor exegeţi mai luminaţi, pictorul şi-o asumă chiar în paginile de faţă.

Prieten apropiat şi martor al descompunerii poetului, Sorin Dumitrescu îi schiţează două etape în evoluţia lăuntrică. Prima etapă are drept vîrf valoric volumul 11 Elegii, o mostră pură a „poeziei de cap“, cînd strălucirea retorică îl consacră pe poet sub unghi public. Sînt anii cînd virtuosul Nichita cucereşte laurii notorietăţii, primind premiile Herder şi Struga, alături de nominalizarea pe lista scurtă a Nobelului. Apoi se petrece metanoia, răscolirea cu efect de metamorfoză: cu orgoliul satisfăcut de bolţile succesului, Nichita îşi simte talentul sleit, intuind că, fără o radicală schimbare de ton, glasul i se va stinge. În materie de poezie convenţională, spusese tot ce se putea spune: îşi cîntase cîntecul şi inspiraţia îi atinsese fundul sacului. A fi continuat pe acelaşi drum era nu doar o repetiţie fadă, dar şi un semn de vlăguire cronică.

Urmarea e că Nichita o rupe cu „poezia de cap“ şi trece la „poezia de duh“, precum un solist care, sătul de vocea de cap, începe să-şi exerseze corzile vocii de piept. Poetul renunţă la forma sterilă a iscusinţei lexicale şi adoptă „poezia suflată“, a cărei sursă e în afara lui. Poetul devi