Fiecare zi națională înseamnă, pentru mine, irosirea a încă unei ocazii de a fi mândru că trăiesc în România.
Pornind chiar de la semnificația momentului. Ce zi națională e aia în care minoritatea cea mai numeroasă a țării se află în postura de a se bucura, chipurile, de un moment dureros al istoriei ei?
Știu că ați tresărit deja și că, în intimitatea cugetărilor Dv., unii vor prearticula un gând despre faptul că EI, adică maghiarii, trăiesc în România și că, pe cale de consecință, trebuie să se conformeze situației. Iertată fie-mi comparația, așa ceva mi se pare a fi și un reflex de tribună de fotbal, și o eșuare definitivă în apele tulburi ale înțelesului de „a fi român”. Confuzia dintre etnicitate și cetățenie despre care e vorba, e toxică și rescrie încă mai apăsat decât o fac topometrii granița cu Spațiul Schengen. De fapt, cu lumea civilizată.
Ca să fiu sincer până la capăt, îmi cam displac zilele naționale ce scurmă belicos în gunoiul istoriei. Pe de o parte, asemenea momente emoționale întrețin o fantasmă și acutizează frustrările, pe de altă parte manipulează. Mai întâi, fiindcă distrag atenția de la problemele reale, acute, iar apoi fiindcă teleportează furia, agresivitatea față de adevărații vinovați într-un niciunde istoric unde zăngănesc săbii și paloșe.
Nu întâmplător asemenea zile festive adăpostesc, la pieptul neprihănit al sărbătorii, Parada Militară. Care, iată, în acest an, a fost cea mai costisitoare din ultimii trei luștri. (Un lustru = 5 ani!)
De fapt, o paradă de un ridicol mizer pentru o țară ce nu are bani să crească alocațiile pentru copii nici măcar cu un leu! Drept pentru care cred că a fost o cheltuială complet inutilă și fanfaroană. Un fel de „pițiponcism” ( scuzată-mi fie barbaria) la nivel înalt unde locul telefonului mobil de fițe a fost luat de parada militară. Cu care Ponta și ceilalți s-au pozat pe un Faceb
