Înainte de accederea noastră în UE, tabloide britanice ne trasau portretul ca naţie de alcoolici, cerşetori, pirande, orfani bolnavi de SIDA urmând a năvăli în hoarde peste încoronata insulă pentru a smulge locuri de muncă şi ajutoare sociale. Răspunsul românesc a venit greu, dar elegant.
E vorba de campania Gândul din 2012, "Why don't you come over?". Reînnoită în 2013 printr-un discurs anti-est european, atitudunea guvernului Cameron coboară acum în străfundurile populismului. Gest nu de vervă, ci de epuizare, trădând vulnerabilitatea societăţii britanice şi ilustrând, de altfel, o schimbare riscantă în întreaga lume. Dovadă îi stau neliniştiţii ani 2011-2013, tulburi, fără orizont, subminaţi de neîncredere în guvernanţi şi în lumea de afaceri.
Fireşti până la un punct, iar acum extinse dincolo de o limită care se cere interpretată, protestele şi mişcările de stradă încep să coste societăţile care le practică - şi să le coste scump. Mai-marea legitimitate a vocii poporului, conceptul de "înţelepciune a mulţimilor", creşterea evidentă a puterii opiniei publice vin într-un pachet de care, de voie, de nevoie, liderii politici, corporaţiile şi investitorii - şi nu în ultimul rând sistemul internaţional - trebuie să ţină cont. Iar consecinţele abia acum se fac simţite. (Din acest punct de vedere, faptul că Marea Britanie ar fi percepută ca "ţară urâcioasă" în UE, aşa cum atrăgea atenţia Bruxelles-ul, este ultima grijă a britanicului de rând.)
După valurile din 2011 şi 2012, mergând din Mediterana de sud în Europa - din motive diferite - , investitorii încep să ţină cont de ceea ce organismele financiare numesc "riscul vox populi (VP)". (În cazul României, oricât ar plăcea protestele ca metodă de a percuta activitatea guvernamentală, ne-am trezit, mă tem, târziu. În 2010 - în vremea tăierilor salariale pentru care nu s-au strâns nici un sfert din câţ