Înainte să veniţi în România în 1988, aţi fost ambasador la Havana. Aţi simţit acolo prezenţa poliţiei secrete cubaneze, eraţi urmărit, aşa cum vi s-a întâmplat la Bucureşti?

Nu cred că se pot compara cele două situaţii. În Cuba nu am fost niciodată conştient că sunt urmărit sau că îmi sunt interceptate convorbirile. În acelaşi timp, am observat că localnicii care mă vizitau – scriitori, artişti, dar nu numai -, atunci când vorbeau între ei confidenţial, se retrăgeau într-un colţ al grădinii ambasadei. Era un semn că ei se simţeau urmăriţi sau ascultaţi.

Dar aţi fost avertizat cumva, înainte de a veni aici, că situaţia va fi diferită, că Securitatea română are o reputaţie proastă în acest sens?

Înainte de a pleca la Havana şi, ulterior, la Bucureşti, am primit de la serviciul nostru secret un instructaj sumar, ceva de genul „fii atent, telefonul îţi poate fi ascultat etc.“, dar, sincer, nu prea mi-a păsat. Adică m-am gândit că, dacă o să-mi pese prea mult de lucrurile astea, nu o să mai pot duce o viaţă normală. Apoi, nu credeam că am prea multe de ascuns, aşa că nu m-a deranjat prea tare când Securitatea m-a urmărit – eram chiar amuzat uneori şi făceam glume cu securiştii, cărora probabil că nu le plăcea asta. Odată, eram cu bicicleta şi am reuşit să-i pierd pe urmăritori pe nişte străduţe înguste, apoi am ieşit în faţa lor ostentativ şi le-am notat numărul de înmatriculare.

În acelaşi timp, dacă pentru dumneavoastră Securitatea nu reprezenta un pericol fizic, pentru românii cu care vă întâlneaţi era o problemă.

Când mergeam pe stradă, românii vedeau imediat că sunt străin, după îmbrăcăminte, şi se uitau în altă parte. Majoritatea oamenilor erau speriaţi să fie văzuţi având orice fel de contact, fie şi vizual, cu un străin, mai ales cu un diplomat. Asta nu m-a făcut să-mi schimb atitudinea sau comportamentul, dar era trist să constat lu