Nu e ușor să iubești convingător o patrie. Ne-au dovedit-o toți cei care au suferit și creat, din dragoste pentru ea. În schimb, e banal să ai pretenții pe care nu le meriți sau să faci rău mimând binele. Numeroasele exemple la acest capitol ar întina însă momentul jubiliar căruia i se dedică aceste rânduri.
Ziua de 1 Decembrie 2013 este ideală pentru a ne pune această întrebare, în oglinda celor 95 de ani scurși de la Marea Unire. O vârstă la scară umană, anii unei vieți de om frumos împlinite, în arcul căreia, însă, istoria a pulsat dramatic, iar societatea a comis saltul într-o nouă eră. Față către față cu prezentul, anul 1918 ne arată în primul rând că dragostea de țară nu este apanajul castei autohtonilor și că străinul poate iubi patria de adopție chiar mai temeinic decât mulți dintre locuitorii ei de drept. Monarhii noștri cu origini nelatine ne-au înțeles și ne-au slujit interesele, cu prețul propriilor nostalgii sau voci ale sângelui, iar în mai puțin de un secol au impus câteva modele neechivalate ulterior, în ceea ce privește expresia devotamentului înalt. Carol I, Carmen Sylva, Ferdinand I, Regina Maria au iubit poporul român prin fapte și abnegație, fără demagogie și, nu în ultimul rând, prin adaptarea confesională la ortodoxie. Ca dovadă că, între urmașii lor, un loc luminos îl ocupă Principesa Ileana – cea care, prin crucea unei vieți purtate cu demnitate, dar și prin asceza sa constructivă, a devenit mesagera ortodoxiei în inima Americii, ctitorind acolo, cu prețul propriei sănătăți, Mânăstirea cu hramul „Schimbarea la față“, de la Elwood City. În tulburătorul face à face 2013/1918, ne putem așadar în mod legitim întreba (cum probabil mulți o fac): Ce ar fi fost... dacă România Mare ar fi rămas regat, neclintită din granițele de atunci? Deși o asemenea interogație pare, azi, de-a dreptul absurdă, trebuie să recunoaștem c
