Cum se face că şi astăzi rândul la Comentariul Gazetei mi-a venit tot mie, ca şi pe 30 august, când Flori pleca dintre noi, fără să dea vreun semn? Astăzi, când scriu aceste rânduri, pe 3 decembrie, este ziua ei şi, dacă ar mai fi stat la calculatorul din capătul redacţiei cu privirea mereu spre parc, ar fi împlinit 35 de ani.

Nu-mi este uşor să scriu ceva despre Florina Popa, cum nu mi-a fost nici pe 30 august 2012. Am stat câteva minute bune în faţa foii goale de Word şi m-am întrebat dacă nu ar fi mai bine să scriu despre altceva. Despre circul de la televizor, despre ceva ce am mai văzut eu prin judeţ sau despre orice altceva.

Zilele trecute, am găsit prin şifonier tricoul cu chipul ei imprimat pe piept, cel pe care l-am purtat la înmormântare. Mi-am amintit de strigătul unei mame îndurerate, de lacrimi şi am pus tricoul în spatele şifonierului. Nu de momentele triste vreau să-mi aduc aminte! Nu de sfârşit, ci de Flori aşa cum era ea, aşa cum ne priveşte, în fiecare zi, din fotografia pe care i-o păstrăm în redacţie. O mai întreb, câteodată, ea cum ar fi făcut dacă ar aflat ce aflasem eu despre un subiect. Cum l-ar fi tratat?

Îmi aduc şi acum aminte de cafelele prelungite şi de fumul de ţigară de pe hol, când ne gândeam cu ce mai umplem ziarul. De zecile de telefoane pe care le dădea şi de refuzurile unor mai mari care astăzi nici nu mai sunt acolo. Se zbătea să afle cât mai multe despre un lucru şi nu se mulţumea cu puţin.

Consemnările ei au rămas şi acum în arhiva digitală a ziarului şi mă încearcă un anume sentiment, pe care nu pot să-l descriu sau să-l stăpânesc, de fiecare dată când găsesc câte un articol semnat de Florina Popa. În cele aproape 16 luni care au trecut de când Flori nu mai este, am fost nevoit să acopăr domenii şi subiecte pe care, într-o realitate normală şi într-o lume mai justă, ea ar fi