Munca privind infracţionalitatea juvenilă este poate cea mai frustrantă activitate a poliţiştilor, mare parte din ea solicitând efort maxim şi resurse de timp şi nervi consumate degeaba.

Puzderia de mici „penalişti” parcă nu se mai răreşte niciodată semnificativ, anual sute de fapte penale fiind atribuite minorilor, iar în situaţiile când este vorba de minori sub 14 ani, aceştia sunt mereu lăsaţi în libertate pentru că nu răspund în faţa legii. Pentru faptele lor răspund părinţii, care pot fi amendaţi sau, cel mai drastic, decăzuţi din drepturile părinteşti. Soarta amenzilor însă este să nu fie plătite niciodată, iar dacă se ajunge la măsuri extreme, s-ar putea să nu-i pese nimănui, în multe dintre cazuri fiind vorba de părinţi ei înşişi infractori, cu cazier consistent, „mentori” în ale hoţiilor pentru propriii lor copii.

Tot ce-i rămâne de făcut poliţistului în ce priveşte minorii până în 14 ani care au comis fapte penale este să le documenteze activitatea infracţională, să-i audieze, întotdeauna în prezenţa părinţilor sau a altui aparţinător, care poate fi găsit în timp util sau nu, adică altă bătaie de cap, şi apoi să-i trimită acasă.

Dosar peste dosar, dulapuri întregi de hârtii ce vorbesc despre zeci de fapte penale comise chiar de un singur puradel, de prejudicii materiale de mii de lei, niciodată recuperate, umplu şi iar umplu birourile Poliţiei, şi cam atât. În momentul în care micul infractor ajunge la vârsta când răspunde penal şi recidivează, o face din postura de „fată mare”, pentru că faptele săvârşite până atunci sunt ca şi cum nu s-ar fi întâmplat.

În domeniul de faţă poliţiştilor le mai rămâne aceeaşi speranţă ca şi medicilor, adică mai bine să prevină decât să „trateze” după gratii vreo „boală” nominalizată în Codul penal. Campanie după campanie, poliţiştii bat drumurile şcolilor, le vorbesc copiilor despre situaţiile î