O familie de prieteni – clujeni – trebuie să meargă cu copilul la doctor, la consultaţie. Părinţii copilului sînt uşor alarmaţi, îngrijoraţi, aşa cum ar fi orice părinţi de pe lumea asta. Copilul intră în cabinet însoţit de maică-sa. Domnul doctor se uită la ecranul unui bătrîn aparat ecografic şi-i spune mamei, cu linişte şi seninătate în glas, că e ceva foarte grav. O formă canceroasă care necesită tratament complex.

Femeia se îngălbeneşte la faţă. Domnul doctor se uită la ea şi-i spune, la fel de liniştit şi de senin: „Ce-i?! Vi s-a făcut rău? Ieşiţi pe culoar şi deschideţi un geam.“ Cu diagnosticul pus clar după o ecografie, mama şi copilul se internează. Primul contact cu salonul de spital e dur şi n-are sens să fie povestit pe larg. Trăim în aceeaşi ţară. Ştim cum arată lucrurile. Mama copilului bagă mîna în buzunar şi rezolvă, cu ajutorul unei asistente, o mutare într-un loc mai „bun“. Dar întîlnirea cu realităţile spitalului românesc abia începe. Înţelegînd că se deschide un drum de coşmar, părinţii copilului se hotărăsc rapid şi părăsesc spitalul românesc.

Din fericire, sînt doi oameni tineri, care au muncit şi au nişte economii care le permit să ia decizii de acest fel. La cîteva zile, ajung în Germania. Diagnosticul e infirmat. E ceva sever, dar în nici un caz ce văzuse domnul doctor la ecograf, în România. Copilul e operat. De puţină vreme s-au întors acasă. Sînt bine toţi.

Deunăzi m-am întîlnit cu tatăl copilului. E un om tînăr, care munceşte enorm, un tip de antreprenor foarte creativ, care-şi cîştigă banii cinstit. A fost un matematician de soi, cu şcoală prin State. N-a vrut să rămînă pe-acolo. Mereu o tot ţinea una şi bună că se poate trăi foarte bine şi aici, că asta e o ţară amuzantă, unde abia începe să se trăiască, un spaţiu al dezgheţului şi al ocaziilor pe care alţii le-au pierdut sau le-au epuizat. Acum, cînd ne-am văzut, mi-