China a fost mereu deschisă spre România și rezultatul în acești ani este zero.

De câteva săptâmâni, România a ajuns în­tr-o fază de Chinamanie. Prezența pre­mi­erului și a numeroase delegații chineze la București a pus laolaltă o grămadă de sen­timente amestecate: ad­mi­rația pentru marile vizite de altă dată, nostalgii pen­tru „claritatea“ economiei de stat, speranțe că în sfâr­șit vom avea investiții pen­tru toate marile proiecte me­reu amânate. Vizita pre­mierului chinez a fost cu siguranță binevenită. Fo­ru­mul, fără discuție, un suc­ces. Dar, de aici, la in­ves­tiții și bani e o cale lungă. Și asta pentru că proiectele prezente în memorandumuri fără nicio valoare juridică sunt de cel pu­țin doi ani pe agenda comună româno-chi­neză. Cu Tarnița, Reactoareale 3 și 4 sau Ter­mocentrala Oltenia s-a dus Emil Boc în China în 2011. Tot cu ele, dar și alte eventuale proiecte de interes pentru in­ves­titorii chinezi s-a dus și MRU la Varșovia, cu o zi înainte să fie debarcat de la Palatul Victoria. Atunci s-a stabilit Bucureștiul ca următoarea gazdă a forumului China – Eu­ropa de Est și un program de consultări pen­tru ca proiectele să prindă odată și oda­tă ceva consistență.

De atunci, nu s-a întâmplat nimic și tare mă tem că nu se va întâmpla ceva nici du­pă această întâlnire. O dată, că toate aces­te proiecte presupun normative europene pentru accesul la lucrări publice sau par­te­neriate publice, toate greu de organizat și ges­tionat, mai ales atunci când este evi­dent că autoritatea publică nu prea este in­teresată de proceduri și economie. Apoi, in­vestițiile chinezești ar fi o soluție ex­ce­lentă pentru a depăși criza de investiții prin care trece România. Și aici este o pro­blemă. Multe presupun ga­ranții de stat și, din nou, avem normative de bună practică și constrângeri de de­ficit (garanțiile intră aici) care nu pot fi depășite.

Toate