Ionuţ Chirilă era cunoscut până nu demult ca fiul marelui şi regretatului jurnalist Ioan Chirilă şi ca antrenorul juniorilor de la Dinamo care i-au avut ca vârfuri de generaţie pe Florentin Petre şi pe regretaţii Hîldan şi Cezar Dinu. Se mai remarcase prin vânzarea la suprapreţ a pantofilor de firmă aduşi din Italia către oameni din fotbal cu potenţă financiară. Ca principal al unei formaţii de seniori nu a rămas până acum cu nimic memorabil, nici la Electromagnetica, nici la Focşani, nici la Jiul, nici la UTA (unde a şi retrogradat din Liga întâi).

Când a venit la Concordia Chiajna, a fost adus ca antrenor de Divizia B. Era insignifiant, toată lumea aştepta să clacheze repede, dar el a crezut ca un nebun, de fapt a fost singurul care a crezut, într-o decizie favorabilă la TAS după barajul pierdut cu Rapid. Ajuns în Liga I prin Elveţia, lui Chirilă chiar că nu i se dădea nicio şansă. În primul rând, avea lot de Divizia B. În al doilea rând, Chiajna picase cu un an înainte având o echipă mai bună.

Când am văzut primele evoluţii ale Concordiei în acest campionat, am fost convins că va fi prima echipă retrogradată. Un joc încâlcit, fotbalişti obosiţi după prima repriză, victorii norocoase.

Uşor-uşor, însă, am început să îmi schimb părerea. „Nebunul” din declaraţiile cu Onduku a început să pună echipa pe picioare. „Am învins printr-o bună organizare de joc şi prin forţa colectivă” - declaraţie pe care o dădea cam la fiecare meci şi de care râdeam prin redacţie - a început să aibă corespondent în realitate. Concordia a părut mai echipă decât Astra, o pretendentă la titlu, în meciul direct. Şi aşa a ajuns trupa lui Chirilă să aibă puncte aproape cât Gaz Metan şi CFR, chiar cu un meci mai puţin disputat.

Chirilă nu va fi niciodată Mourinho sau Villas Boas, dar a demonstrat că poate face să joace un fotbal eficient o ech