Ana Blandiana alege să mărturisească pieziș ce rost i-a atribuit poeziei în destinul ei: a lăsat-o la masa vieții, să vadă și să judece tot, să închidă fugile omenești și să deschidă, atunci când poate, ferestrele unei alte Salvări.

„Orice zbor e o fugă,/ Orice fugă o-nfrân­gere,/ Şi totuşi, şi totuşi,/ Salvează-te, în­gere.“ Sunt versuri cu care se încheia ro­manul Sertarul cu aplauze, scris de Ana Blandiana în ultimii doi ani ai domniei lui Ceaușescu și tipărit în 2004 - o stranie parabolă despre natura apar­te a captivității în dictatură. „Suntem singuri, ei sunt un întreg popor“, constata acolo eroul, întors în ins­tituția psihiatrică din care încercase să evadeze. „Noi suntem poporul“, îi răs­pun­dea un alt personaj, schim­bând perspectiva și închizând astfel etanș orice ieșire.

Câteva versuri tulburătoare în­chid și Fals tratat de ma­ni­pu­lare, cel mai recent volum, de memorialistică. Aici, la capătul călătoriei prin propria viață, po­ezia sună deopotrivă agonic și escha­to­lo­gic, însă la fel de neliniștită în veghe: „Și dezorientat, când și când/ Cucul apare și anunță/ Sfârșitul lumii cântând“. Nu e întâmplător că Ana Blandiana alege să mărturisească în acest fel, adică pieziș, ce rost i-a atribuit poeziei în destinul ei: a lăsat-o la masa vieții, să vadă și să judece tot, să închidă fugile omenești și să des­chidă, atunci când poate, ferestrele unei alte Salvări.

Fals tratat de manipulare refuză din start să fie ceea ce pare a fi și își stabilește altă miză: „Aceasta nu este o carte de me­morii (...) nu este o încercare de a-mi po­vesti viața, ci o încercare de a o înțelege. (...) De fapt, încet, încet, prin selecție (...), obsesiile au fost reduse la una sin­gură, ce ar putea fi definită prin în­tr­e­barea: cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinței mele și cât se da­to­rea­ză influențelor, presiunilor și ma­ni­pu­lărilor