Se spune cã, într-o zi, Sfânta Varvara a privit adânc si cu mirare cãtre ceruri, întrebându-se cine a putut crea acea nemãrginire albastrã. Dintr-o datã, în inima ei sa ivit strãlucirea luminii dumnezeies ti, iar ochii mintii i s-au deschis spre cunoasterea nestiutului, nevãzutului si neajunsului Dumnezeu care, cu mare întelepciune, clãdise atât cerul cât si pãmântul. O altã legendã poveste despre o scãldãtoare unde Sfânta Varvara a fãcut semnul crucii pe o marmurã, dupã ce scrutase cu privirea rãsãritul. Urmele degetului sfânt al curatei fecioare s-au încrustat în marmurã, ca si cum ar fi fost sãpate cu un fier. Tot la acea baie, urma tãlpilor ei goale s-au întipãrit, la fel, în piatrã, din urmele acestea izvorând apoi o apã ce a vindecat multi oameni ce veneau acolo cu credintã. Se mai zicea, în popor, cã Sfânta Varvara era o femeie bunã, ce a devenit sfântã dupã moarte. Sfânta Varvara este patroana bolilor copilãriei si protectoarea minerilor. Pe 4 decembrie, ziua Sfintei Varvara, minerii nu intrã în galerii, ci sãrbãtoresc si se veselesc. De altfel, sfintei îi plac veselia, petrecerea si glumele. Potrivit unei legende, ea este închisã în cãrbune de un blestem si doar o singurã zi pe an, pe 4 decembrie, poate sã rãsufle si sã se bucure. În perioada 3-5 decembrie, tradit ia popularã româneascã sãrbã- toreste Zilele Bubatului, comemorând niste reprezentãri mitice feminine care sunt reminiscente ale religiei precrestine. Nu întâmplã tor, în unele zone folclorice existã credinta cã Sfânta Varvara umblã cu un pahar de moarte. Aceste zile erau tinute cu strictete, în special de cãtre femei, în scopul de a-si feri copiii de “bubat”, vãrsatul de vânt, sau varicelã, una dintre bolile cele mai de temut odatã. În traditia ruralã încã se mai se crede cã bubatul ar lovi si pe cei adulti, care ar îndrãzni sã lucreze în aceste zile. De aceea femeile se abtineau sã tese, sã