Suntem în toamna anului 1799. Napoleon se afla în Egipt când, aflând de înfrângerile suferite de Franța pe continent, decide să se întoarcă la Paris. Odată ajuns aici, este abordat de către Emmanuel Joseph Sieyès (unul dintre liderii Directoratului care conducea la momentul respectiv Franța), care îi solicită sprijinul pentru o viitoare lovitură de stat. Complotul îi va include și pe Lucien Bonaparte, Roger Ducos, Joseph Fouché și, bineînțeles, pe Talleyrand. Ceea ce Sieyès nu a bănuit a fost că Napoleon avea să se folosească de planul loviturii de stat pentru a obține el însuși puterea. Pe 9 noiembrie (sau 18 Brumar, după noul calendar revoluționar), Bonaparte întoarce lovitura de stat în favoarea sa și forțează demisia guvernului, după care își asigură alegerea ca Prim Consul. Lovitura de stat a fost ulterior legalizată prin înlocuirea Constituției anului III cu una nouă, care punea bazele noului tip de guvernământ, Consulatul, despre care istoricii consideră că reprezintă „anticamera” Imperiului. Să vedem mai întâi care a fost contextul în care Napoleon preia puterea. Suntem, deci, în 1799. În epocă, s-a acreditat ideea că Franța trecea printr-o criză profundă și că avea nevoie de un „salvator”. Însă din punct de vedere economic și militar, Franța nu era atât de slabă precum a susținut ulterior istoriografia. Prin legislația economică adoptată, Directoratul crease o anumită libertate economică benefică pentru revitalizarea Franței, iar din punct de vedere militar, în ciuda noii coaliții antifranceze, situația se redresase parțial. Exista, într-adevăr, o mare problemă, dar la nivel politic-instituțional: Directoratul nu funcționa, el având nevoide de armată pentru a se menține. Lovitura de stat din 18 Brumar La momentul 1799, cea mai puternică opoziție venea din partea regaliștilor, care erau dispuși să susțină coaliția antifranceză dacă aceasta sprijinea restaur