Deşi au trăit de-a lungul timpului în areale diverse, din centrul Poloniei de astăzi până în Africa de Nord şi din Hispania până la frontiera imperiului roman de răsărit cu Persia, vandalii rămân una dintre cele mai enigmatice populaţii migratoare ale antichităţii târzii, ca urmare a numărului redus de izvoare istorice care le consemnează faptele.

Chiar dacă la jumătatea secolului al V-lea flotele lor controlau bazinul apusean al Mării Mediterane, odată cu înfrângerea definitivă pe care o suferă în 534 în faţa armatelor împăratului Iustinian, vandalii dispar din istorie pentru ceva mai puţin de un mileniu şi jumătate. Chiar şi astăzi, în rândul publicului larg, amintirea lor se păstrează exclusiv prin existenţa şi utilizarea cuvântului „vandalism”.

Prima menţiune cu un grad ridicat de certitudine a vandalilor apare în contextul războaielor marcomanice în care împăratul filosof Marcus Aurelius a reuşit prin efoturi deosebite să apere frontiera dunăreană a imperiului de marile mişcări de populaţii din zonă. Astfel, în tumultul de la nord de Dunăre din anul 171 este consemnat tribul astingilor (un trib vandal, probabil identic cu hasdingii de mai târziu), condus de regii Raus şi Raptus, care se apropie de teritoriul Daciei şi intră în negocieri cu guvernatorul provinciei romane, Cornelius Clemens.

Acesta reuşeşte să îi convingă pe cei doi regi ai astingilor să îi atace pe costoboci (unul dintre cele mai importante triburi ale dacilor liberi), care la acel moment reprezentau un pericol major pentru imperiu. Deşi astingii distrug satele costobocilor, aflaţi la acea vreme într-o expediţie de pradă în imperiu, ei înşişi sunt atacaţi de lacringi, probabil un alt trib vandal, şi sunt obligaţi să accepte rolul de foederati ai romanilor: primesc de la aceştia stipendii şi dreptul de a se aşeza pe cursul superior al Tisei, în schimbul obligaţiei de