A merge la Alba Iulia de 1 Decembrie este o împărtăşanie. O împărtăşanie dătătoare de iubire pentru Ţară, aducătoare de gând curat. O perfuzie de curaj pentru vremurile apăsătoare prin care înoată anevoie poporul. Curaj că va ieşi România la liman, ca de atâtea ori, şi că nu se va anemia niciodată sângele românesc. Fiindcă clocotul de sânge al eroilor neamului au luptat până la sacrificiul suprem pentru miracolul Unirii. O Unire care în anii 1600 era o premieră în Europa. Încă de cu zori, pe bulevardele sfântului oraş Alba sute de liceeni, de studenţi, de tineri urcau spre Catedrala Reîntregirii Neamului scandând “Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”. Lângă statuia voievodului Unirii parcă auzi pasul armăsarului purtându-l semeţ pe Mihai care rostea tunător “Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”. Le trecerea şuvoiului de tineri, înfăşuraţi în această strigare simbol ca năzuinţă de veacuri a neamului, oamenii de pe străzi, bătrâni cu paşi îngreunaţi de ani, mame cu copilaşi de mână, veterani de război în baston, dar cu insigna tricoloră la rever, toţi întâmpinau cu urale marşul tinereţii patriotice. “De-ar fi şi din morţi să ne scoale un marş,/ Noi tot am întinde spre Alba o mână,/ De vechea lumină a sângelui arşi,/ Am merge spre Mecca română.” Ard versurile lui Adrian Păunescu. “Veniţi, fraţi români, unde vechii martiri/ Au dat României eterne contururi,/ În Sfânta Cetate a Marii Uniri,/ Spre Alba, spre Alba de-a pururi.” În tine se trezeşte duhul Unirii când străbaţi cu pasul Alba. Simţi că bătaia inimii tale de român al anilor 2013 îşi armonizează bătaia cu dangătul măreţ al clopotelor Catedralei Unirii. “Acolo ne-aşteaptă Mihai cel Viteaz,/ Cu duhul în Clopotul Reîntregirii/ Şi totuşi se întâmplă din nou parcă azi,/ N-au frică de moarte martirii/ Acolo sunt Horea şi Iancu Avram/ Şi oasele noastre sunt  frânte pe roată,/ Acolo e inima-ntregulu