„Ce înseamnă dragostea de Ţară?”. Vocea din faţa mea a răsunat ca un ecou. Apoi s-a făcut linişte. M-am blocat. Am vrut să răspund că iubirea care poate fi definită şi justificată nu mai e iubire. Apoi mi-am amintit de o poveste.
La o paradă de 1 Decembrie, toată lumea se ridicase în picioare şi aplauda frenetic. Un singur bătrân stătea pe bancă, cu privirea în pământ. Un tânăr îl privise atent şi zise indignat: „De ce nu aplauzi? Nu-ţi iubeşti Ţara? Nici măcar nu te ridici în picioare?”. Omul cu privirea plecată îi răspunse: „Pentru Ţara pe care tu spui că n-o iubesc, am luptat pe front şi mi-au fost amputate picioarele, de aceea nu pot să mă ridic. Tu ce ai făcut pentru Ţara pe care spui că o iubeşti?”.
M-am tot gândit dacă nu cumva sunt tânărul aplaudac şi rubrica asta e felul meu de a sta, din când în când, jos. Dar n-am apucat să mă decid, că interlocutorul meu, a repetat din nou întrebarea: „Ce înseamnă dragostea de Ţară?”.
Am vrut să-i spun povestea bătrânei, care, invitată de fiul ei în America a pus în geamantan un bolovan. La vamă, întrebată de ce a luat pietroiul, a răspuns: „De dor, maică, de dor”.
Bătrâna ştia să răspundă la întrebare. Ştia şi Petre Ţuţea, care pe patul de moarte, cu o căciuliţă tricotată în cap, anchilozat de tratamentul aplicat de Ţara pe care o iubise, răspunse indignat reporterului, dând la o parte pătura ruptă: „nu, nu Ţara trebuie să-mi mulţumească, eu trebuie să-i mulţumesc. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aş face la fel”. Ştiu răspunsul bătrânii, pentru care Ţara e satul, biserica, familia, îl ştiu tinerii care au ales să rămână aici, îl ştiu medicii, profesorii, preoţii. De explicat nu-l va explica niciunul dintre ei. Pentru că iubirea nu se explică. Se trăieşte.
P.S. GAZETA de Maramureş a împlinit 11 ani. De aceea, rubrica şi întrebarea asta e oarecum despre ea. Aş fi vrut să o sc
