Sunt la modă sondajele şi topurile. Într-o lume concurenţială, cum e cea în care trăim, clasamentele sunt totul. E adevărat, acestea sunt indispensabile în sport, în cursele electorale sau în cele comerciale, dar când vine vorba de valoare artistică ele nu numai că sunt inutile, ci de-a dreptul dăunătoare.
În sport, valoarea e dată de prezenţa sportivului pe podium, în politică va câştiga cel care are cele mai multe voturi, iar cel mai bine vândute produse dau măsura succesului în afaceri. În cultură însă, valoarea nu mai e dictată de votul popular şi nici de vânzări.
Recent, Teatrul Nottara a comandat un sondaj la IMAS, din care a reieşit că regizorul cel mai apreciat de publicul bucureştean e Dan Puric, iar actriţa cea mai apreciată e Stela Popescu.
Pe Stela Popescu, cei mai mulţi au văzut-o în scheciurile de la televizor şi, mai nou, în reclamele unui lanţ de farmacii. Prea puţini au văzut-o şi jucând într-o piesă de teatru. Iar Dan Puric e cunoscut mai degrabă ca orator religios, ca autor de cărţi cu poza lui pe copertă sau ca actor şi mim. Mai puţin ca regizor.
Sondajele dau seamă de notorietate, iar printre ingredientele notorietăţii rareori îşi face loc şi valoarea. Principalul e ca omul să fie văzut cât mai des la televizor. Aşa stând lucrurile, o Stela Popescu va obţine întotdeauna un scor mai mare ca, de exemplu, o Olga Tudorache (în sondajul IMAS, diferenţa este între 24.4% şi 6,7%).
Partea proastă e că există un efect pervers al clasamentelor, atunci când ele se referă la zona culturală. Publicul va confunda topul cu valoarea şi, prin urmare, va fi convins că Stela Popescu e cea mai bună actriţă din România (eventual, mai bună de trei ori şi ceva decât Olga Tudorache).
În cultură nu e ca în atletism, unde sportivii aleargă pe culoare alăturate şi vezi foarte clar cine iese primul, cine al doilea şi aşa mai departe. Aici
