Într-o epocă, „dacă mediocrii, anonimii sunt de partea bună, câştigă binele”. Citesc în metrou „Cartea întrebărilor”, a Ioanei Pârvulescu, unde ea scrie, într-un rând, despre oamenii obişnuiţi care hotărăsc, până la urmă, soarta jocului, despre „mediocritatea aurită, adică bună”, a cărei prezenţă face lumină asupra unui timp. Cartea este deschisă la capitolul despre Titu Maiorescu, omul care a schimbat cultura română la sfârşitul secolului 19. „Eu cred că dacă am avea azi un asemenea tip de om, el n-ar putea să facă mare lucru”, scrie Ioana Pârvulescu. Închid volumul, cobor la Piaţa Romană şi, în timp ce mă îndrept spre serviciu, încerc să răspund în gând cărţii întrebărilor: Care este astăzi „partea bună”, care este cauza pe care să o susţin cu puţinul pe care îl ştiu şi pot, care este omul pe care să-l preţuiesc şi să-l apăr? Şi cu cine? Răspunsul pare nesigur şi, cel mai probabil, fiecare dintre aceste întrebări nu are doar unul singur.

Ce ştim însă cu siguranţă este cât de mare a fost răul produs umanităţii atunci când oamenii obişnuiţi s-au aşezat, cu milioanele, de partea greşită a istoriei. Nazismul, de pildă, s-a hrănit din spaimele, nesiguranţele şi foamea de soluţii salvatoare a oamenilor de rând, care, cu ochii aţintiţi asupra mântuirii promise de Hitler, au trecut în marş, ca o armată de cyborgi, peste graniţa umanului. La fel s-a întâmplat şi în cazul altor regimuri totalitare, unde în tabloul ororilor tuşele groase ale marilor malefici s-au amestecat cu nenumăratele linii fine trase de complicitatea oamenilor buni.

Au existat, fireşte, şi în acele timpuri excepţii. Oameni obişnuiţi, precum Irena Sendler, asistenta medicală poloneză care, sub pretextul unor inspecţii sanitare, a reuşit, împreună cu colegii săi, să salveze 2.500 de copii din ghetoul varşovian în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Oameni simpli, ca Elisabeta Rizea,