Deşi Elena Udrea a declarat public că, deocamdată, nu intenţionează să se gândească să devină preşedinte al României, chiar dacă în intimitatea sa are un asemenea gând, totuşi, înainte de a face acest pas, nu neapărat în 2014, poate în 2018, Elena Udrea trebuie să se gândească foarte serios, deoarece mass-media care a trăit destul de bine în umbra USL-ului a reuşit să-i creeze o imagine publică suficient de compromiţătoare pentru ca şansele ei, într-o campanie electorală prezidenţială, să fie minime. Ceea ce nu înţelege nimeni în ţara asta, indiferent de etnia de care aparţine, este faptul că un ministru, chiar şi un prim-mi-nistru, nu este numit neapărat în respectiva funcţie pentru a asigura progresul şi prosperitatea românilor, ci pentru a garanta prosperitatea şi îmbuibarea clientelei politice. Dacă nu ştiţi, încercaţi cel puţin să gândiţi logic. Nu este suficient să fii tobă de carte pentru a fi propus să deţii o funcţie de ministru. Desigur, recomandabil este să nu fii agramat, iar guvernările pedeliste au făcut exces public de agramaţi. Nu are rost să mai dăm exemple. Deci, ca să fii ministru, nu trebuie să arăţi precum Cocoşatul de la Notre-Dame, nu trebuie să te bâlbâi, nu trebuie să vorbeşti pe un ton de ţaţă. Pe scurt, trebuie, cel puţin în public, să fii îmbrăcat decent, să zâmbeşti cu gura până la ceafă, să te dai lovit de cea mai mare grijă pentru soarta amărâţilor, să critici opoziţia, punându-i în spinare toate păcatele interzise în Decalog. Dar mai trebuie ceva. în primul rând, trebuie să ai bani ca să te bage în seamă un partid politic, accepâtând să te pună pe lista electorală cu marile premii, adică un premiu de ministru, un premiu de secretar de stat, un premiu de prim-ministru şi, premiul premiilor, un premiu de preşedinte de stat.

Desigur, mai trebuie ceva, pentru a reuşi în politica românească. Trebuie să ai prieteni cu bani, care să te