Timișoara a fost, mereu, orașul model al României, orașul vestic, orașul imperial. Adesea, prieteni din București mă întrebau: ”Ce mai este nou în imperiu, la voi?”, cu referire la istoria unei civilizații incontestabile, în care am fost parte. Timișoara este orașul studenției noastre, pentru mulți dintre noi, este orașul care ne-a format, în care am deprins atitudini, abilități, în care ne-am regăsit în grupuri, în echipe, în zone care aveau ”coduri” comune de cultură, cărți, gusturi comune, filme, eroi, oameni. Se spune, în psihologie, că pragul sensibilității se ridică în planul percepţiei dacă anumite impulsuri exterioare devin obișnuințe.

Prea multă critică îi va face pe cei criticați tot mai puțin sensibili la… critică. Se obișnuiesc! Invers, dacă cineva nu este foarte des atenționat pe o anumită temă, pragul sensibilității rămâne la un nivel inferior, dar asta este dovada unei mari sensibilități, pe o anumită temă. Timișoara este, tot mai mult, tema unor conflicte, mai ales mediatice, care duc imaginea Timișoarei într-un desuet fără margini. Este criticată campania pentru titlul de „Capitală Culturală Europeană”, este criticată administrația, se exacerbează conflictele din zona USL-ului local, se scot în evidență, cu foarte mare ”plăcere”, orice asperități ale lucrului în favoarea orașului, se face, după gustul meu, cam prea mult tam-tam pentru lucruri mai puțin relevante. Am scris ”după părerea mea” în apărarea dreptului meu la opinie! Timișoara este un mare șantier. Este adevărat. Dar, cel puțin, se face ceva. E adevărat că Piața Unirii este diamantul Timișoarei, este piatra de rezistență a unei istorii impresionante, martorul valorii Timișoarei. Dacă cineva ar vrea să-și însușească piatra veche, de sute de ani, din Piața Unirii, sunt convinsă că asta nu se mai poate întâmpla într-un oraș în care autoritățile nu se mai lasă păcălite de samsarii