-AA+A

S-ar zice, după vizita prim-ministrului chinez, că uriaşa ţară din Orient a manifestat atât de multă bunăvoinţă pentru noi, încât a fost ca un Gulliver care îmbrăţişează piticul şăgalnic. Dintr-odată a fost reactualizată istoria relaţiilor bilaterale; ne-am amintit că am ajutat cândva China în plan internaţional prin Nicolae Ceauşescu, care, iată, nu a fost toată cariera tâmpit, ci numai de la o vreme. Ca europeni, cu şira spinării decalcifiată de postmodernismul SUA, FMI şi UE, am ajuns ca naţie într-o derută din care nu putem ieşi încă, fiind socotiţi un popor cu nimic mai breaz decât, probabil, cel albanez, iar ca stat, lupta cu corupţia, care şi-a rafinat mijloacele mai dihai decât dacă ar fi fost pregătite prin cercetări şi studii sistematice, este ineficientă.

În momentele noastre de „delicateţe” vorbim despre duritatea, sălbăticia asiatică a celor ce-şi elimină adversarii secţionându-i, împachetându-i în geamantane şi trimiţându-i la plutire pe lac, dar rareori aşezăm pe celălalt taler aplecarea europeană spre călcarea legii, spre hoţie, în câteva ţări reprezentative pentru continent. Am avut, până la această vreme, firme străine care au luat bani pentru a costrui autostrăzi, au plecat cu banii şi tot noi, românii, tremuram că ne-ar putea cere mari despăgubiri, invocând clauze din contracte semnate de ai noştri. Fireşte, nu semnate degeaba, ci cu oareşce „gheşeft” pentru purtătorul stiloului. „Frică” ne e că, dacă vin chinezii cu banii şi dacă noi, după năravurile de până acum, vom băga mâna prin pungi, s-ar putea să ne facem de minune definitiv. După ce am fost privaţi de posibilitatea de a exporta produsele noastre agricole în UE, pe motive pe care mai marii le pot produce în orice moment, piaţa chineză apare ca mana cerească şi ca potârnichile cu care Iehova îşi hrănea poporul în pustie.

Toată viaţa am auzit că banii nu au miros, îns