Entuziasmul care a încolţit prima – foarte scurtă – perioadă postbelică a fost, fără nicio exagerare, unul absolut grandios; părea să înceapă o lume nouă.
Prezenţa Armatei Sovietice pe teritoriul ţărilor pe care am putea să le numim ,,ale Ialtei’’, părea să fie un fenomen tranzitoriu – local, este drept, forţa sovietică era atât de mare şi necompensată de Occident (iată un aspect cât se poate de evident şi, deci incontestabil, al declinului despre care vorbise Oswald Spengler) încât ea nici nu trebuia să se manifeste faptic , existenţial; ea pur şi simplu dicta de la sine, lucru pe care aproape nimeni nu mai pare să fie în stare să îl înţeleagă astăzi. Gestapoul făcuse arestări în ţările ocupate; NKVD-ul nu era obligat la aşa ceva decât într-o anumită parte a teritoriilor aflate sub dictatul lui Stalin, precum nu trebuiau folosite nici tancurile, despre care Jukov pusese dictatorului întrebarea dacă este cazul să le conducă până la Atlantic, iar acesta îi ordonase a se limita la ceea ce se hotărâse în conferinţa tripartită de pe malul Mării Negre. Faptul se interpreta greşit ca incapacitate a ocupantului – în realitate se făcea vizibilă astfel ( deşi schimbul exact de mesaje a rămas secret până foarte târziu) o enormă disponibilitate combativă, dublată de ştiinţa unei abile reţineri, a conducătorului rus.
De ce acel entuziasm? Lumea părea să fie în mâinile unei democraţii generoase – a Statelor Unite. În cazul unei redeschideri a conflictelor, între state, evident, diferite de cele care îşi disputaseră victoria în războiul abia încheiat, se credea, naiv, că rezultatul viitoarei lupte va fi decis de puterea atomică americană. America avea să respecte Ialta, cel puţin în liniile sale principale, tot atât cât şi Uniunea Sovietică. În al doilea rând, Războiul Rece – consecinţa practică a aceleiaşi Ialta aptă a permite ocolirea obligaţiilor
