O dată la câteva luni, un politician umple harta României de autostrăzi, pentru că poate. Asta nu se întâmplă de ieri, de azi, ci de prea mulţi ani în care s-a vorbit prea mult şi s-a făcut prea puţin. Cum planurile cincinale ne-au fost adânc întipărite în minte, nici politicienii aflaţi acum la guvernare nu puteau face excepţie.

Nu e nimic rău în a face planuri. Rău e atunci când planurile tale sunt făcute fără a lua cumva pulsul economiei reale, ci doar pe cel al clientelei politice. Ce înseamnă „rău” în cazul unui guvern? Simplu, înseamnă, pe de o parte, aruncarea pe fereastră a unor bani care puteau fi folosiţi în altă parte, iar pe de altă parte, subfinanţarea unor proiecte de care aveam cu adevărat nevoie. Rezultatul unui plan prost nu poate fi altul decât rău – sărăcie, corupţie, datorii.

Nu e nimic rău în a plănui să faci autostrăzi care să lege toate provinciile istorice. Rău e atunci când promiţi ceva ce ştii dinainte că nu vei putea realiza, cum ar fi o autostradă care să lege Transilvania de Moldova sau Ploieştiul de Galaţi. Şi nu le vei putea realiza pentru că nu ai fondurile de care vorbeşti, nici în cinci ani, nici în zece – nu le ai pentru că nu le poţi strânge nici de la populaţie, nici împrumuta de la UE.

Dar asta nu ar fi nimic. Am mai văzut planuri cu autostrăzi care ar avea sens dacă România ar avea suficienţi bani, dar niciun guvern de până acum n-a fost în stare să le ducă la bun sfârşit pe toate – nici măcar în mică măsură. Marea problemă, marele rău vine atunci când inventezi autostrăzi de carton pentru a lega zone fără niciun fel de rost economic.

Am remarcat pe hartă autostrada Bucureşti – Alexandria. Un drum naţional puţin aglomerat până la Ghimpaţi şi în rest aproape pustiu şi acum, fără niciun fel de activitate economică la capătul său care să justifice cumva cheltuielile legate de construirea şi întreţinere