Enunţul din titlu este derutant pentru că în jurul nostru vedem numai precaritate. Să fie atunci ceva legat de un viitor încurajator - accesarea de fonduri europene, exploatarea gazelor de şist, investiţiile chineze? Nici măcar atât. Suntem în clubul statelor dezvoltate pentru că împărtăşim cea dintâi problemă a lor, respectiv creditul în exces. Cum am reuşit să ajungem la performanţa aceasta? Ne-am îndatorat ca proştii.
Preocuparea pentru relansarea economiei naţionale o vedem în acest răstimp, fie că în opinia publică se discută despre angrenarea în proiecte energetice regionale, fie că ne gândim la mărirea fluxurilor investiţiilor străine directe sau la redeschiderea căii produselor româneşti către pieţe orientale. Totuşi, un bolovan ne trage în jos. Ceva nu ne lasă să decolăm. Nu este vorba numai de nepricepere, de conjuncturi nefavorabile pe plan extern ori de absenţa unui model de dezvoltare. Pur şi simplu, avem în spate o grămadă de datorii...
Nu am terminat de rostogolit pietroiul datoriilor şi mai avem încă mult de digerat din pierderile rezultate din balonul creditării de la jumătatea deceniului trecut. Nu este o figură de stil! Firme imobilizate de contracte de împrumuturi vechi, oameni care îşi reduc consumul pentru a putea plăti ratele, bănci lipsite de curajul de a da credite noi atunci când ştie cât de deteriorate sunt cele vechi sunt toate realităţi ale economiei româneşti. Motorul financiar al acesteia este gripat. Capitalul, atât cât nu a fost distrus, abia dacă se mai mişcă dintr-o parte în alta.
România are un potenţial de creştere imens. Aici este aproape totul de construit. Resursele nu ne lipsesc, oamenii şi-ar sufleca mânecile să muncească, iar pieţele lasă loc intrării unor noi actori pentru a beneficia de randamente consistente, greu de smuls în ţările industrializate. Un deceniu de creştere sustenabilă ar fi uşor de real
