Zilele trecute stăteam la o cafea cu o fostă colegă de facultate. Printre altele, am întrebat-o ce mai ştie de Mircea, colegul nostru de care, la un moment dat, era atât de îndrăgostită încât ţin minte că se jura că, dacă nu va rămâne cu el, îşi va pune capăt zilelor.

Iată că zilele ei au mers cuminte înainte fără ca Mircea să-i fie alături. Mi-a mărturisit că, după o iubire ca-n filme, firul s-a rupt dintr-o prostie şi fiecare şi-a văzut de viaţa lui. S-au revăzut, acum câţiva ani, după vreo două decenii de la telenovela pe care au trăit-o pe ultima sută de metri a studenţiei. "Şi ce-ai simţit când l-ai revăzut?", nu m-am putut răbda să n-o întreb, amestecând curiozitatea de reporter cu aceea muierească. A recunoscut că, la început, a simţit că totul o ia la vale cu ea cu tot. I-a fugit pământul de sub picioare, în minte i-au năvălit scenele de dragoste de odinioară, în culori vii, de parcă ar fi fost ieri. După care l-a privit cu ochii de acum: insul atletic, cu plete-n vânt şi ochi albaştri de atunci se transformase într-un bărbat rotofei, care parcă înghiţise o minge de baschet. Locul pletelor fusese luat de o chelie perfectă, iar privirea albastră îi era filtrată de o pereche de ochelari demodaţi. Imaginea era completată de o pereche de sacoşe din care, atunci când le-a lăsat jos pentru a o îmbrăţişa, s-au rostogolit două gulii. "Mai bine nu-l vedeam! Preferam să rămân în minte cu imaginea lui de atunci", a concluzionat amica mea vădit dezamăgită.

În acel moment mi-am amintit un episod spectaculos de la lansarea ultimei mele cărţi. Nu am vorbit niciodată despre acest moment şi poate că l-aş fi trecut cu vederea dacă nu mi l-ar fi ridicat la plasă episodul precedent.

Eram la Romexpo, la Târgul de Carte "Gaudeamus". Standul Editurii Corint se pregătea intens pentru lansarea mea. La megafon, actorul Eugen Criste