Cum arată un fan Fuego? Am înțeles că sunt cu milioanele, dar eu nu cunosc niciunul și nici n-am auzit pe cineva care să cunoască vreunul. Mă întreb dacă există ultrași Fuego – bărbați cu chip de doamnă, lați în șolduri, care-și pun eșarfă la ilic, se întâlnesc la concerte și se încaieră cu rockerii, înjurând de suflet și iubire. Dacă ei există, aș vrea să fie prietenii mei, să mă duc cu ei în cluburi, ca să arăt cool prin comparație. Să aud în preajma mea „uite, fată, ce tip mișto, ce alură de dur are“, „care, fată?“, „ăla care stă la masă cu gașca aia de poponari, fată“.

Deunăzi, arzând-o aiurea pe Facebook, am aflat că afară ninge, asta pentru că am multe persoane în lista de prieteni virtuali care remarcă cele mai neobișnuite lucruri. Așa mi-am adus aminte de Fuego, pe numele lui de pământean Paul Surugiu – e iarnă, it’s Hrușcă&Fuego time! De Hrușcă mi se rupe lerul, e plecat tot anul în Canada, iar de Crăciun vine la noi să facă rost de bani de sarmale. În schimb, Fuego e etern, el împodobește bradul indiferent de anotimp. Și cum mă gândeam eu așa, mirat ca un primar că ninge în decembrie și aștepând să mă cuprindă iminentul spirit al Sărbătorilor, îmi încape pe mână o carte. „Gara centrală“ îi zice, e scrisă de Dora Alina Romanescu, iar pe copertă e un chip de profesoară de religie care abia a început un tratament cu testosteron – chipul lui Fuego. Am făcut câteva verificări și am aflat că „Gara centrală“ e doar prima carte din cele patru scrise și publicate despre viața lui Fuego. Și urmează a cincea. Am văzut că au răsfoit-o și alți ziariști înaintea mea, dar ei au fost ironici, ba pe alocuri chiar răutăcioși. Eu, mânat de pomenitul spirit al Sărbătorilor, am alte intenții cu textul de față, mai bune, mai generoase, mai „mamă, bradul“.

Cum să-ți păstrezi fecioria din patru vorbe

Aflu din „Gara centrală“ că, pe vremea când artistul era adol