Despre reunificare, pe principiul dezbinării.
Au trecut mulţi ani de când românii nu au mai avut un ideal la nivel de naţiune. Prima ambiţie românească a fost fără îndoială naşterea României şi s-a împlinit în ianuarie 1859, chiar dacă atunci cele două principate „au venit” fără Dobrogea, Bucovina şi fără cea mai mare parte a Moldovei de dincolo de Prut. După unirea principatelor a fost nevoie de încă aproape 60 de ani şi câteva războaie grele pentru ca noua ţară să cuprindă toţi românii în hotarele ei. Doar o generaţie a apucat să se bucure de efectul zilei de 1 Decembrie 1918. După numai două decenii, prinşi între pretenţiile flămânde ale vecinilor, românii au pierdut o treime din teritoriu. A fost nevoie de multe sacrificii pentru ca România să nu fie mai mică decât este astăzi.
Între timp, au apărut şi alte vise. Eliberarea de comunism a fost unul dintre ele. S-a întâmplat relativ spontan, în decembrie 1989. Imediat, a reapărut ideea reunificării cu (o bună parte din) estul pierdut în 1944, însă vreme de câţiva ani ne-am rătăcit în tranziţie, căutând luminiţa de la capătul tunelului. Am tânjit, pe rând, să fim incluşi în NATO, iar apoi în Uniunea Europeană, plătind scump de fiecare dată biletul de intrare. Dar a meritat.
Astăzi, graniţa de est pare mai subţire ca oricând, mai ales după ce Republica Moldova a semnat Acordul de Asociere cu UE, iar locuitorii săi aşteaptă cu nerăbdare renunţarea la vizele de intrare în spaţiul comunitar. Asta l-a încurajat pe şeful statului român să afirme că reunificarea este următorul proiect politic naţional, după NATO şi UE. Trei sferturi dintre supuşii săi sunt de acord, după cum arată un proaspăt sondaj de opinie, dar nu aceeaşi proporţie se regăseşte în rândul populaţiei de peste Prut. De altfel, liderii de la Chişinău s-au ferit să împărtăşească euforia lui Traian Băsescu, de teama răbufnirii ruşilor mold
