Ziua Națională a României a adunat în zona bulevardului Kiseleff peste 40.000 de oameni, de patru ori mai mulți decît ar fi încăput să vadă parada. A fost ca și cum spectatorii de la România-Grecia ar fi fost invitați să vadă meciul într-o cofetărie. După reclama care i-a excitat simțurile o săptămînă bătută pe muchie, mulțimea a afluit spre militarii NATO așa cum au făcut-o, în 1241, hoardele mongole. Copiii înnebuniți de știrile cu avioane de luptă și-au tîrît tații și bunicii către Arcul de Triumf. Triumful a fost însă de partea organizatorilor, care au reușit, cu gărdulețe și mașini de pompieri, să țină la o distanță insurmontabilă trei sferturi din public. Așa cum nemții s-au oprit la Stalingrad acolo unde începeau șinele de tramvai, nici românii n-au reușit să înainteze mai departe de Salvări, care erau întretăiate de rînduri groase de ofițeri întorși cu spatele. În urletele micuților care nu zăreau parada nici din cîrca adulților, infanteria civilă abia ieșită din metrou a început lupta corp la corp. Oamenii s-au cățărat pe stîlpi, pe arbori, pe bănci, pe mașini, s-au cocoțat unii peste alții, dar tribunele din față erau așa de înalte, încît nici privirea lui Păsări-Lăți-Lungilă n-ar fi putut răzbate dincolo de ele.
O mamă și-a urcat sugarul pe acoperișul unei mașini parcate în puhoi și alte douăzeci de mame i-au urmat exemplul. În cinci minute, vehiculul a fost năpădit de copii, de părinții acelor copii și de bunicii lor transformați în bestii fotografice, care încercau să pozeze, peste chipiele regimentului de intendență, vîrful abia ghicit al paradei. Cînd proprietarul mașinii s-a întors, capota și acoperișul arătau mai ondulate ca dansul din buric al Biancăi Drăgușanu. Omul a turbat, dar zbieretele lui, acoperite de fanfară și de strigătele mulțimii, n-au atras atenția nimănui. Tații au înțeles situația abia cînd păgubașul apucase să azvîrle do
