Dacă betoanele ar avea memorie, Oprescu n-ar mai putea să intre în parcarea subterană de la Universitate pentru că s-ar auzi din toate părțile un amplu și furios hohot de rîs. Dar ce și-ar putea aminti oare betoanele încît să se prăpădească de rîs la vederea acestui constructor? Păi, să ne amintim odată cu ele: "Mașinile parcate în zonă se vor ridica. Iar cei care le parchează ilegal vor umbla după ele. Zona din jurul parcării, și aici mă refer la strada Ion Ghica, Toma Caragiu, strada Academiei, vor fi pietonale. Vor avea voie numai mașinile de salvare și pompierii". Asta a ieșit, la data de 15 noiembrie 2012, din dantura proaspăt pusă și ea a lui Oprescu. Era momentul în care un strop de civilizație se cuibărise sub copitele lui Mihai Viteazul de la Universitate, pe trei niveluri, și costase 10 milioane de euro fără taxe și nesocotind aici parandărătul. Toți cei care lucrau în zonă au respirat ușurați, cu speranța că, în scurt timp, vor respira și un aer ceva mai curat. Taximetriștii de pe strada Doamnei, lovind cu degetul și bălăngănind icoanele de la oglindă, ziceau că-i ca-n Germania, mînca-ți-aș!
Cum arată lucrurile după un an de zile?
Ca curu'. Dacă curul ar fi un lung șir de mașini parcate pe ambele părți ale străzii. Sau ca dracu'. Dacă dracul ar fi un băiat negricios de pe strada Ion Ghica, unul care-ți ia 3 lei "pornirea" la parcare pe oră, după care se face nevăzut, dînd din mîini ca un karatist cu mari probleme de coordonare. Evident, nu-l întreabă nimeni de nimic. Ba în fața Bisercii Ruse e chiar o tanti de vreo două tone, cu un scaun intrat în fund cu cîțiva ani în urmă (un scaun ca un toc pentru cur), un fel de matroană a parcagiilor. La ea ajung banii, și de la ea mai departe, bineînțeles.
Ca să vă faceți o idee cît de înțesate sînt de mașini parcate străzile acestea din jurul Universității, imaginați-vă colonul unui gherțoi c
