O seară frumoasă, de sfarşit de noeimbrie; accept invitația unei prietene la Restaurantul Libanez, la o mancare de post...de zile mari. De îndată ce ne aşezăm la masă, ea îşi scoate tableta şi telefonul mobil şi îşi azvarle privirea necontenit spre sunetele fine, ce se aud...continuu dinspre aparate. Mă trezesc că-mi butonez şi eu mobilul şi ascult cu îndărătnicie, dincolo de conştiența imediată, țaraiturile ce curg din propriul aparat. Apare ca din senin un moment de claritate şi...pun telefonul în geantă. Sporovăim ca fetele, dar prietena mea continuă să rămană mai degrabă o formă fizică, prezentă în fața gustoaselor bucate de post, căci aşezate strategic, langă furculiță, stau aparatele şi ochii ei pică necontenit în ele, iar mana dreaptă i se plimbă între furculiță şi cele două instrumente fantastice. Trupul ei e cu mine, parte din gand pare să participe la întalnire, parte din trăiri se revarsă dragăstos în prezent, dar altă parte din ea, una mai mare, făcută din ganduri, sentimente şi aşteptări...îmi pare la distanță, prinsă în jocul straniu al virtualului. Conştientizez absența non fizică a ființei din fața mea şi înțeleg dintr-o dată că poți să fii prezent unde nu eşti fizic, cum poți să fii absent unde...te afli cu trupul. A fi în prezent în mod absolut presupune, probabil, să fii unde eşti, cu trupul şi cu mintea, cu sufletul, cu toată ființa ta. Trec cateva zile după întamplarea asta şi mă întalnesc cu un tanăr, care – fără să ştie povestea aceasta, îmi spune tam nesam; ”ştiți, am fost în oraş cu prietenii mei, cinci la număr. Ne-am dus la un bar şi, de îndată ce am ajuns, fiecare stătea pe scaunul lui, dar toți erau...pe Facebook. Unul posta mancare, altul se conversa cu nu ştiu ce iubită, unul dădea like...Cand i-am văzut aşa, scufundați în telefoane, m-am ridicat şi am plecat. Abia peste vreo oră şi-au dat seama că plecasem”.
Acest joc al
