Pînă azi dimineaţă nu ştiam dacă fac parte dintre românii (64%!!!) ce se consideră "stresaţi" şi "foarte stresaţi". După ce am citit că suntem fruntaşi, în sud-estul Europei, la "producţia de stres încasată", am trecut, însă, la o serioasă introspecţie, temător să nu cad cumva în afara lui 100%. Adică, să nu fiu nici aşa, nici aşa!

Termenul de stres, în limba română, are două sensuri, care ar trebui să fie corelate. Nu sunt! Unul provine din domeniul specializat al studiului materialelor, unde se foloseşte noţiunea de "rezistenţă la stres". Indicator care măsoară capacitatea unui material de a-şi păstra calităţile standard, în condiţiile în care este supus acţiunii unor forţe exterioare, de la banala forţă de rupere, de tragere, ori de torsiune, la coroziune, ori la acţiunea directă a unor factori naturali, cum ar fi căldura excesivă, umiditatea etc. Celălalt sens a fost definit în biologie şi psihologie. Hans Selye este cel care a consacrat abordarea stresului ca o reacţie adaptativă nespecifică a sistemelor biologice complexe (General Adaptation Syndrom). Stresul este, aici, nu presiunea externă, ci reacţia organismului, inclusiv cel uman, faţă de acţiunea persistentă şi destabilizatoare a unor factori, pentru care nu avem mecanisme (soluţii) pre-constituite de răspuns, ori limitele celor existente au fost semnificativ depăşite! Cercetarea de piaţă care ar vrea să ne lămurească cum stăm cu stresul la români, îi tratează ca pe nişte "materiale". Încearcă să surprindă "acuitatea subiectivă" cu care românii resimt presiunea creată asupra lor de diferiţi factori generici, cum ar fi "starea economiei", "creşterea preţurilor", "creditele", "scăderea veniturilor personale", "slujba curentă", "starea proprie de sănătate, ori a unor persoane apropiate", "viaţa de familie", "lipsa timpului pentru viaţa personală" sau "siguranţa propriei persoane". Cui folosesc asemenea