Înainte vreme li se spunea „domenii de activitate”. Acum, tuturor fostelor „domenii de activitate” li se spune „industrii”. Evaluarea „domeniilor de activitate” se făcea în funcţie de performanţa profesională. Evaluarea „industriilor” se face cu savante tabele „Profit and Loss” – o mulţime de cifre răspândite într-un excel stufos, cifre care se adună şi se scad între ele până când, pe ultima linie a excel-ului, apare cifra-cifrelor şi anume Profitul sau, Doamne-fereşte! , Pierderea. E pe plus la bani, e de bine. E pe minus, e de rău. E simplu şi foarte exact, spre deosebire de evaluarea profesională, pe criterii de axiologie şi performanţă pură, cuantificată prin ea însăşi, nu neapărat prin plusvaloarea (profitul) pe care îl generează pe moment.

E vremea cifrelor şi nu-i musai să fii alfabetizat ca să faci astfel de evaluări moderne – tot ce-ţi trebuie este să ai cunoştinţe de matematică elementară, să ştii adică să faci adunări, scăderi, înmulţiri şi, pe alocuri, împărţiri. Adică toate operaţiunile care se fac cu banii. Faci bani – faci performanţă. Nu faci bani – mai slăbeşte-ne!

În ultimii ani a dat peste noi şi un fel de psihoză generată de frustrarea că nu avem şi noi un premiant Nobel. Unul neaoş-verde, de-al nostru, nu ca transfugul de George Emil Palade sau ca nemţoaica de Herta Muller. Găsesc însă că avem destul de multe argumente să scăpăm de tristeţea care ne macină. Să ne întorcem la stăpânele epocii, cifrele. Şi să mai amintim că valoarea în bani a unui Premiu Nobel este, în zilele noastre, de circa 1 milion de dolari. Păi hai să facem o socoteală, folosind drept reper bibliografic cea mai recentă listă a celor mai bogaţi români. Miliardarii (în euro), de pildă, pot fi echivalaţi cu câte cel puţin 1.000 de Premii Nobel pentru fiecare miliard din cont (cifra poate varia, în funcţie de cursul de schimb euro/dolar). Milionarii, câtă frunză