Trilogia Cristinei Nemerovschi a prins excelent la toate vârstele poate şi pentru că în ea sunt descrise toate vârstele. Spuneam cândva, la un eveniment cultural, că nu e exclus ca această scriitoare care a scandalizat victorienii post-comunişti cu romane ca Sânge satanic, Pervertirea şi Ani cu alcool şi sex să ajungă, peste ani, o autoare de eseuri religioase. Lumea a râs, toţi am râs, însă fum fără foc nu iese...

Iată că şi în Nymphette_dark99 (Herg Benet, 2013) structurile narative şi schema personajelor rămân cam aceleaşi. Adică unul sau mai mulţi tineri buni la suflet, dar nemiloşi cu prostia şi cocalarismele, duc o existenţă de picaro şi îşi găsesc câte un maestru misterios, ce trăieşte anonim şi bizar-poetic în afara societăţii. Principiul este cel romantic: aparenţele înşeală! În această ultimă parte (cu nume de id de mail) a trilogiei, scriitoarea preia ştafeta exact de unde o lăsase Nabokov la sfârşitul Lolitei. Omuleţul revoltat de aici este o fetiţă (chiar aşa?) de 13 ani, delicată la suflet, dar zvăpăiată, cinică şi chiar criminală în viaţa de zi cu zi. Mare parte din umorul zărghit al romanelor Cristinei Nemerovschi provine din incongruenţa personajelor cu discursurile pe care ele le debitează. Ori mai curând solilocviile, decât discursurile. Oricât de dure şi de sarcastice sunt gândurile şi faptele unor personaje, nu te poţi opri din râs (ca fraieru’!) când ştii cine le gândeşte/comite. Mai există şi caraghioslâcul burghezilor şi maneliştilor, dar acesta generează comic tot datorită personajelor care raţionează şi reflectă ce e în jurul lor. Aceşti centri hermeneutici sunt puşti rockeri, incredibil de maturi şi de experimentaţi, curajoşi şi fără tabuuri domestice. Reţeta este respectată în toate cele trei romane, cu variaţii în localizare şi deznodământ. Astfel, trilogia Cristinei Nemerovschi a ajuns un fel de Fifty Shades of Grey mai compl