Am asistat şi am participat săptămâna aceasta la o juxtapunere de opinii, organizată de Hotnews, privind plăţile informale în medicină. Întrucât o dezbatere înseamnă un schimb activ de opinii, şi nu doar alăturarea acestora, profit de onoarea de a scrie înViaţa medicală pentru a-mi dezvolta punctul de vedere. Mai întâi, o observaţie lingvistică şi etnografică. De dragul convenţiei, voi folosi în cele ce urmează aceeaşi terminologie pentru plăţile informale utilizată în dezbatere: „plic“. Ştiam deja că limba română deţine recordul la numărul de termeni sinonimi, şi cu cele mai diverse etimologii (latină, slavă, germanică, otomană etc.), pentru a desemna plăţile informale. Acest câmp lexical continuă şi astăzi să se extindă. Ca pentru orice argou, acest lucru se întâmplă din două motive. Întâi pentru că „plăţile informale“ sunt aici o constantă indiferent de sfera de influenţă şi contextul cultural şi istoric. Apoi pentru că simţim mereu nevoia să ne ascundem după eufemisme sau cuvinte de cod. Pe măsură ce un termen se devalorizează (nimeni nu mai e păcălit de termenul „ciubuc“), apare nevoia de a păstra camuflajul, inventând unul nou. Sinecdoca „plic“ e mai uşor de utilizat în public decât „şpagă“ sau „ciubuc“, dar e tot un eufemism sau un cod: utilizându-l, transmitem, fără să vrem, mesajul implicit al ascunderii, ilegalităţii şi imoralităţii, chiar dacă intenţia noastră a fost exact cea opusă, de a benigniza fenomenul. E o dublă lamă. Lăsând semnificantul şi revenind la semnificat, una din întrebările centrale ale dezbaterii a fost „Care ar trebui să fie salariul lunar al unui medic în România, pentru ca existenţa plicului să nu mai poată fi justificată în niciun fel?“ Dacă întrebarea ar fi fost „Care este salariul lunar al unui medic pentru ca el să-şi poată face meseria şi trăi decent“, aş fi fost de acord cu răspunsurile care dau cifre (de ex. 1.00