E o vorbă a lui Radu Cosaşu. Cînd cineva se miră, în prezenţa lui, de vreo nefăcută („Incredibil! Cum se poate aşa ceva?!“), el răspunde prompt: „Uite că se poate!“ Cu alte cuvinte, deşi aberaţia, inadmisibilul, incalificabilul pot fi „strigătoare la cer“, ele sînt, totuşi, posibile. În acest caz, avem de-a face cu varianta rea a transformării imposibilului în posibil. Dar există şi varianta bună. Uneori, neaşteptat de des, ceea ce părea de nerealizat, de neînchipuit, de neatins capătă brusc chip. Obstacolele cad ca prin farmec, puterile făptuitorului se multiplică, drumul spre ţintă se netezeşte, se luminează, devine plauzibil. S-ar zice că miracolul e la îndemînă.
DE ACELASI AUTOR A convieţui cu imposibilul Zoologie Stupori alimentare Zăpada Pentru generaţia mea, miracolul a fost căderea comunismului. Urmarea a venit aproape imediat: tot ce plănuisem în spaţiul unei utopii juvenile s-a putut preschimba în realitate. Am creat instituţii, am pus în mişcare proiecte, am deschis nesperate orizonturi de ofensivă intelectuală. E drept, am simţit, pentru prima oară, şi ghimpele unui avertisment, pe care îl rostea, uneori, Constantin Noica: „Va veni un moment cînd veţi înţelege că limitele interioare sînt mai greu de depăşit decît limitele exterioare.“ Am descoperit, într-adevăr, că libertăţile proaspăt cîştigate nu garantează succesul, nu te eliberează de tine însuţi, de inerţiile şi idiosincraziile proprii, de blocajul – greu de trecut – al firii tale. Într-un anumit sens, libertatea e mult mai solicitantă decît prizonieratul: îţi trebuie imaginaţie, tenacitate, putere, răbdare, curaj. Trebuie, cu alte cuvinte, să-ţi evaluezi corect resursele, să lucrezi cu sinele tău, să-l modelezi în perspectiva scopurilor pe care ţi le propui. Libertatea e, prin urmare, terenul de luptă al eului cu nelibertăţile dinlăuntrul său.
Mă întreb, adesea, cum îşi poate grădină
