Mi-a plăcut întotdeauna umorul englezesc, mi-a plăcut ştaiful aristocratic insular, mi-a plăcut muzica britanică, mi-au plăcut filmele cu James Bond, mi-au plăcut automobilele Jaguar şi Aston Martin, mi-au plăcut avioanele Spitfire, mi-a plăcut felul în care britanicii i-au rezistat lui Hitler, mi-a plăcut cum şi-au apărat, apoi, insulele Falkland de pretenţiile argentinienilor, mi-a plăcut snooker-ul inventat de ofiţerii englezi în India, mi-a plăcut gazonul englezesc, mi-a plăcut fotbalul britanic (exceptînd cazurile în care băteau echipe de-ale noastre), m-a bucurat mereu să urmăresc turneul de tenis de la Wimbledon, mi-au plăcut actorii britanici, m-au încîntat oraşele, parcurile, catedralele, castelele şi muzeele din Marea Britanie, mi-a plăcut monarhia britanică. Rezonez cu stilul anglo-saxon de a pune problemele şi de a face jurnalism (nu cel din tabloide). Sigur, mai există şi nefericita bucătărie britanică, sau acea perfidie a Albionului, de care s-a tot vorbit în istorie. În general, însă, spiritul şi civilizaţia britanică mi s-au părut mereu de admirat şi, poate, de dat exemplu, mai ales într-o ţară ca a noastră, plină de oameni dezorientaţi şi descurajaţi. Şi sînt convins că o mulţime de români împărtăşesc aceleaşi simpatii pentru britanici.

DE ACELASI AUTOR Vieţile noastre obişnuite Blocuri colorate Munca în zadar Cisterna de cafea Toate astea fiind spuse, însă, ce să vezi? În ultima vreme, cei pe care-i admirăm îşi dau cu firma-n cap. Au făcut o fixaţie împotriva bieţilor români şi bulgari care, chipurile, ar avea de gînd să-i invadeze, să abuzeze de civilizaţia şi de standardele lor de trai şi să le strice fericitul mod de viaţă. Tocmai bulgarii, cei recent descoperiţi de căutătorii englezi de proprietăţi ieftine în zone pitoreşti şi liniştite, tocmai românii, cei în ţara cărora Prinţul Charles îşi petrece o mulţime de vacanţe. La început, b