Despre Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii din perioada dictaturii carliste, se spun astăzi numai lucruri notabile, figura sa este aproape legendară, fiindu-ne nu numai dificile, ci şi riscante abordările prin care să despărţim realitatea de mit.

Am cercetat şi, în unele privinţe, aprofundat activitatea sa ca director al Serviciului Secret de Informaţii, determinat fiind de cerinţa imperioasă a documentării afirmaţiei lui Virgil Măgureau, potrivit căreia “a creat Serviciul Român de Informaţii după modelele structurilor antebelice conduse de Mihail Moruzov şi Eugen Cristescu”.

Am fost, de la bun început, confruntat cu surpriza de a constata că Virgil Măgureanu nu a ales în serviciul lui Moruzov modelul potrivit contextului intern şi internaţional de la începutul anilor '90.

La drept vorbind, Moruzov nu a avut o concepţie despre ceea ce trebuia să fie un serviciu de informaţii şi nici nu cunoştea doctrinele, organizarea şi dezvoltarea instituţională a altor servicii similare, în primul rând a celor ai căror spioni şi terorişti, propagandişti şi diversionişti atentau la integritatea României Mari.

Într-o importantă măsură, reputaţia lui Moruzov s-a afirmat pe seama succeselor Serviciului Siguranţei Statului în prinderea autorilor numeroaselor atentate teroriste şi alte acte subversive săvârşite de agenţii serviciilor sovietice în Basarabia şi extremiştii unguri, în ţinuturile care s-au unit cu Regatul României.

Regulamentul serviciului secret condus de Moruzov era unul extrem de succint şi nesupus vreunei autorităţi superioare. Liber oricăror interpretări în aplicare, exonerator de sancţiuni şi fără nici o minimă garanţie de respect faţă de drepturile şi libertăţile cetăţeanului.

În schimb, Moruzov executa necondiţionat cerinţele lui Ernest Urdăreanu, considerate ca fiind din partea lui Carol al II-lea. Ca să facem p