Pisica mea vânează păsări (nu a prins niciodată niciuna), şoareci (a prins odată unul) şi muşte (a prins fără număr şi le-a mâncat).
Foloseşte aceeaşi tactică şi la păsări şi la muşte. Imită ciripitul, croncănitul şi piruitul păsărilor probabil pentru a le atrage în cursă. În cazul muştelor, zburătoare şi ele, procedează exact la fel.
Urmărindu-mi pisica îmi dau seama că am observat, în spaţiul nostru românesc, un lucru curios dar verificat în nenumărate cazuri. Şi anume că avem mai multe feluri de victime. Victime autentice, pe de o parte. Simulacre de victime, pe de altă parte.
Mai mult, statutul victimelor autentice este îndeaproape dublat de cel al simulacrelor. De impostură. Umbra celor din urmă le acoperă condescendent pe primele. Ca o perdea trasă în chip de scuză peste un lucru ruşinos. Traseul public este cel mai adesea conturat de falsuri.
Când eram copil, pe strada care traversează centrul Sibiului, puteai întâlni zilnic o cerşetoare. Îi lipseau picioarele de la genunchi în jos; nici mâinile nu îi erau tocmai întregi. Ca să se poată târî pe asfalt, îşi ţinea cioturile picioarelor şi mâinile învelite în cauciuc. Cu timpul, pe aceeaşi stradă însă în altă zonă a apărut o clonă a cerşetoarei. O imita perfect aproape şi mi-a trebuit ceva vreme să-mi dau seama că sunt două persoane diferite. Doar bucăţile de cauciuc - decupate din camere de roţi de automobil sau de motocicletă - aşezate sub genunchii clonei erau mai lungi pentru simplul motiv că acopereau picioare întregi şi sănătoase.
Victimele autentice nu fac scandal. De cele mai multe ori tac. Evită expunerea indecentă, stridenţa, manifestarea în public, revendicarea ostentativă. Chiar şi atunci când poate că ar trebui să se facă vizibile. Ceva mioritic pare să le apese.
Povestea unei fetiţe oarecare cu mama decedată şi tatăl în puşcărie: la patru ani este plasată la un as
